Soţiile şi văduvele creştine au un model şi în Sf. Brigita
28.10.2010, Vatican (Catholica) - 
Papa Benedict al XVI-lea a oferit-o pe Sf. Brigita a Suediei drept exemplu de urmat pentru toţi creştinii – în particular pentru mamele şi văduvele creştine – şi a invocat mijlocirea co-patroanei Europei pentru a obţine unitatea creştinilor. Pontiful a reflectat miercuri, 27 octombrie 2010, asupra vieţii misticei din secolul al XIV-lea, în cadrul audienţei generale desfăşurate în Piaţa San Pietro. Pontiful a arătat că viaţa de sfinţenie a sfintei „o face o figură eminentă în istoria Europei” şi că ea „dă mărturie că creştinismul a impregnat profund viaţa tuturor popoarelor din acest continent”. Papa a amintit că Sf. Brigita (1303-1370) a fost declarată co-patroană a Europei, în anul 2000, de către Papa Ioan Paul al II-lea, cu speranţa ca ea, care a trăit în secolul al XIV-lea, „când creştinătatea occidentală încă nu era rănită de dezbinare – să poată mijloci în mod eficace la Dumnezeu pentru a obţine harul atât de mult aşteptat al unităţii depline a tuturor creştinilor”.
„Tot pentru această intenţie, pe care o considerăm atât de importantă, şi pentru ca Europa să ştie să se alimenteze din propriile rădăcini creştine, dorim să ne rugăm, iubiţi fraţi şi surori, invocând mijlocirea puternică a Sfintei Brigita a Suediei, discipolă fidelă a lui Dumnezeu şi copatroană a Europei”. Brigita s-a născut într-o familie suedeză nobilă, şi a fost căsătorită timp de 28 de ani cu Ulf, cei doi având opt copii, dintre care una este Sf. Ecaterina a Suediei. Papa a arătat că Brigita „a exercitat o influenţă foarte pozitivă asupra propriei familii care, graţie prezenţei sale, a devenit o adevărată ‘biserică domestică'”, şi că în viaţa ei a trăit o „‘spiritualitate conjugală’ autentică”. „Împreună, soţii creştini pot să parcurgă un drum de sfinţenie, susţinuţi de harul Sacramentului Căsătoriei. Nu de puţine ori, exact cu s-a întâmplat în viaţa Sfintei Brigita şi a lui Ulf, soţia, cu sensibilitatea ei religioasă, cu delicateţea şi blândeţea ei, este cea care reuşeşte să îl facă pe soţ să parcurgă un drum de credinţă”.
„Mă gândesc cu recunoştinţă la atâtea femei care, zi după zi, luminează şi astăzi propriile familii cu mărturia lor de viaţă creştină. Fie ca Duhul Domnului să trezească şi astăzi sfinţenia soţilor creştini, pentru a arăta lumii frumuseţea căsătoriei trăite după valorile Evangheliei: iubirea, tandreţea, ajutorul reciproc, fecunditatea în naşterea şi în educarea copiilor, deschiderea şi solidaritatea faţă de lume, participarea la viaţa Bisericii”. Papa a spus că Brigita a început a doua perioadă a vieţii ei după moartea soţului, şi a oferit-o pe sfântă şi ca model pentru văduve: „a renunţat la altă căsătorie pentru a aprofunda unirea cu Domnul prin rugăciune, pocăinţă şi fapte de caritate”. După ce a renunţat la toate bunurile ei materiale pentru săraci, Brigita „s-a stabilit la mănăstirea cisterciană din Alvastra. Aici au început revelaţiile divine, care au însoţit-o tot restul vieţii sale”. Experienţele ei au fost adunate într-o serie de opt cărţi intitulate „Revelationes”.
„Revelaţiile Sfintei Brigita prezintă un conţinut şi un stil foarte diferite. Uneori revelaţia se prezintă sub formă de dialoguri între Persoanele divine, Preasfânta Fecioară Maria, sfinţii şi chiar diavolii; dialoguri în care şi Brigita intervine. În schimb, alteori e vorba de relatarea unei viziuni particulare; şi în altele este relatat ceea ce Fecioara Maria îi revelează cu privire la viaţa şi misterele Fiului”. Papa a adăugat că „nu puţine din revelaţiile sale erau adresate, în formă de avertismente chiar severe, credincioşilor din timpul său, inclusiv autorităţile religioase şi politice, pentru ca să trăiască în mod coerent viaţa lor creştină; însă făcea asta mereu cu o atitudine de respect şi de fidelitate deplină faţă de Magisteriul Bisericii, îndeosebi faţă de Succesorul Apostolului Petru”. Brigita a fost de asemenea fondatoare a unui ordin călugăresc „dedicat Sfântului Mântuitor, şi compus din călugări şi călugăriţe sub autoritatea abatesei”, lucru care era comun în acele timpuri.
„În Evul Mediu existau fundaţii monastice cu o ramură masculină şi o ramură feminină, dar cu practicarea aceleiaşi reguli monastice, care prevedea conducerea abatesei. De fapt, în marea tradiţie creştină, femeii îi este recunoscută o demnitate proprie, şi – tot după exemplul Mariei, Regina Apostolilor – un loc propriu în Biserică, loc care, fără a coincide cu preoţia primită prin hirotonire, este la fel de important pentru creşterea spirituală a comunităţii. În afară de aceasta, colaborarea consacraţilor şi consacratelor, respectându-se mereu vocaţia lor specifică, îmbracă o mare importanţă în lumea de astăzi”.
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
