Se împlineşte un drum început cu Conciliul Vatican II (I)
12.01.2011, Vatican (Catholica) - Răspândirea Evangheliei sub semnul continuităţii magisteriului; şi pentru a răspunde la crescânda creştinofobie care se manifestă în diferite părţi ale lumii, chiar şi în ţări cu tradiţie creştină antică. Acesta este unul din principalele obiective ale misiunii Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări – instituit de Papa Benedict al XVI-lea cu motu proprio Ubicumque et semper din 21 septembrie 2010 – care chiar în urmă cu câteva zile a primit o „injecţie” de energii noi cu numirea a numeroşi membri şi consultanţi. Despre misiunea specifică a dicasterului vorbeşte în acest interviu pentru publicaţia L’Osservatore Romano de preşedintele Consiliului, Arhiepiscopul Rino Fisichella. Interviul a fost tradus de pr. dr. Mihai Pătraşcu pentru InfoSapientia.ro, astăzi preluând prima parte.
– Ce mesaj a dorit să dea Papa instituind un dicaster pentru a promova noua evanghelizare?
– Este necesară o premisă. Întemeierea dicasterului este ca o încheiere ideală a unui drum care a început cu Conciliul al II-lea din Vatican. În mintea Papei Ioan al XXIII-lea trebuia să fie un Conciliu în măsură să vorbească despre Dumnezeu lumii contemporane. În discursul de inaugurare nu întâmplător Papa Roncalli a amintit că nu se schimbă niciodată conţinuturile mesajului creştin; ceea ce se schimbă este eventual modul de a le transmite, pentru ca lumea contemporană să le poată înţelege fără răstălmăciri. Este un drum care porneşte de la Dei Verbum şi apoi continuă cu Lumen gentium. Biserica, păstrătoarea Cuvântului lui Dumnezeu, îl transformă în lumină a neamurilor, aşa cum a amintit Papa Benedict al XVI-lea la Liturghia din ziua Epifaniei. Şi nu uită să fie ad gentes, adică în misiune continuă. Şi astăzi ea intră în dialog cu lumea contemporană. Şi este conştientă că trebuie să găsească forme noi pentru acest dialog, în aşa fel încât fie mai comprehensibilă pentru omul de astăzi. Aşadar, drumul noii evanghelizări este un drum marcat de Vatican II care ajunge la împlinire – aşa cum a voit Papa să ne explice – dar pentru a porni din nou spre noi orizonturi.
– După adunarea conciliară, în anul 1973, Papa Paul al VI-lea a convocat Sinodul Episcopilor despre Evanghelizare şi în anul 1974 a publicat exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi. Era vorba deja de indicaţii precise cu privire la ruta care trebuie urmată?
– Evangelii nuntiandi este un document fundamental în viaţa Bisericii. Îşi păstrează şi în zilele noastre toată actualitatea sa. De altfel Papa Benedict al XVI-lea citează de mai multe ori acest document în scrisoarea cu care a instituit dicasterul nostru. Aşadar, trebuie să fie considerat fără îndoială o etapă importantă în drumul spre crearea noului consiliu pontifical.
– Apoi a venit Papa Ioan Paul al II-lea, care cu intuiţia sa profetică a creat expresia „noua evanghelizare”.
– Nu numai atât. În tot timpul pontificatului său, Papa Wojtyla a continuat să insiste pe noua evanghelizare, care în unele contexte a fost pe larg demarată. Toate acestea, în continuitatea magisteriului pontifical, conduc drept consecinţă directă la dicasterul nostru. Papa Benedict al XVI-lea l-a instituit cu misiunea specială de a regândi şi a realiza noua evanghelizare, implicând întregul episcopat mondial.
– Ce înseamnă asta?
– E vorba de misiunea principală a acestui Consiliu Pontifical. Şi este deosebit de importantă deoarece înseamnă căutarea constantă a confruntării cu Conferinţele Episcopale. De fapt, şi ele sunt chemate să constituie în interiorul structurilor lor un oficiu asemănător cu al nostru. O lucrare care va asuma toată relevanţa sa în pregătirea şi în desfăşurarea Sinodului Episcopilor din anul 2012, dedicat tocmai temei noii evanghelizări.
– În această implicare sunt cuprinse şi celelalte dicastere din Curia Romană?
– Desigur. Evanghelizarea străbate transversal toată slujirea pe care Curia o desfăşoară pentru Papa şi pentru Biserică. Şi nu ar putea să fie altfel, dat fiind faptul că e vorba de însăşi inima misiunii Bisericii. Papa este primul care vesteşte Evanghelia. Apoi sunt Episcopii, cu propria preoţime, cu călugării, călugăriţele, laicii. Aşadar este inevitabil ca, în slujirea pe care Curia o aduce Papei, evanghelizarea să fie pe primul loc. Este clar că există câteva dicastere cu care noi vom fi chemaţi să colaborăm mai strâns într-un spirit de complementaritate. Mă gândesc, de exemplu, la Consiliul Pontifical al Culturii, care a deschis un spaţiu, „curtea neamurilor”, pentru a permite să se pună problema despre Dumnezeu celui care este departe. Însă dicasterul nostru trebuie să meargă pe un alt front. Noi suntem chemaţi să îl vestim din nou pe Cristos, să repropunem Evanghelia celui care deja are credinţa. Suntem chemaţi să revigorăm spiritul misionar: spiritul care duce spre atâţia creştini deveniţi din păcate indiferenţi, spre atâţia botezaţi care astăzi au pierdut credinţa.
– Dar cum să acţionezi într-o lume cum este cea actuală, caracterizată de situaţii sociale şi religioase aşa de diversificate?
– Desigur, într-o fază de globalizare cum este cea pe care o trăim este greu de crezut că marile probleme ale metropolelor din lume nu sunt egale. Vorbesc despre toate problemele: aşadar şi despre cea a credinţei care trebuie revigorată sau reconstruită. Vom căuta înainte de toate să vorbim creştinilor din Bisericile cu origine mai veche. Iată pentru ce Occidentul este mai uşor identificat ca obiectiv principal al misiunii noastre. Vorbim despre creştini şi despre Biserici care trăiesc în teritorii plăsmuite de creştinism.
– Aici este diferenţa faţă de dicasterul misionar Propaganda fide?
– Desigur că e vorba de misiuni diferite. Propaganda fide trebuie să ducă prima vestire. Tot aşa cum despre prima vestire e vorba pentru dicasterul culturii, prin acea lume foarte deosebită exprimată prin instrumentele de cunoaştere proprii ale filozofiei, artei şi aşa mai departe. Aş spune că misiunea noastră este mult mai ad intra: o angajare capilară care merge de la comunităţile parohiale la diferitele realităţi care lucrează în Biserică având dorinţa de a da mărturie despre propria credinţă.
