Rapiditate şi rigoare în cauza de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea (II)

18.01.2011, Roma (Catholica) - Vă oferim partea a doua din interviul, acordat pentru L’Osservatore Romano de Cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, cu privire la cauza de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, care va fi beatificat la 1 mai 2011. Interviul a apărut în traducere pe Ercis.ro

– Este pentru prima dată când un Pontif beatifică un predecesor al său în ultimele zece secole: ce semnificaţie are această circumstanţă?

– Este o semnificaţie de continuitate, nu numai în magisteriu, ci şi în sfinţenia personală. De altfel, în aceste ultime două secole, avem o serie de Episcopi ai Romei a căror sfinţenie a fost recunoscută, chiar dacă în grade diferite: Papii Pius al X-lea, Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I. Pontifi care au predat ştafeta nu numai a magisteriului şi a conducerii Bisericii, ci şi a exemplului în sfinţenie.

– Sensus fidelium al poporului lui Dumnezeu decretase deja sfinţenia Papei Ioan Paul al II-lea. Itinerarul canonic al cauzei a resimţit această presiune?

– Eu nu aş spune presiune: mai degrabă, însoţire. Sensus fidelium este ceea ce noi numim, cu un termen tehnic, faima de sfinţenie şi de semne, care este indispensabilă pentru o cauză. O procedură nu poate să fie dusă la capăt dacă nu există această însoţire din partea credincioşilor, faima de sfinţenie a figurii slujitorului lui Dumnezeu şi faima semnelor. Cu alte cuvinte, poporul recurge la slujitorul lui Dumnezeu pentru a avea haruri. Şi aceasta a existat. „Sfânt imediat” este un lucru bun, dar trebuie să fie „sfânt sigur”, pentru că graba nu aduce roade bune.

– Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea pune capăt cercetării istorice asupra actelor şi asupra însemnătăţii pontificatului său?

– Nu, deloc. Să ne gândim la Papii Grigore al VII-lea, Pius al V-lea, Sixt al V-lea, Benedict al XIV-lea. Pontificatele lor sunt supuse la o continuă investigaţie şi revizuire istorică. Istoria nu este niciodată încheiată. Actele de conducere pot să fie mereu studiate, îmbogăţite cu alte interpretări. Teologii ţin cont de toate documentele, însă în cazul Papei Ioan Paul al II-lea nu a fost găsit nimic problematic.

– Ce se poate răspunde celor care ridică îndoieli cu privire la oportunitatea unei beatificări atât de rapide a unui Pontif?

– Nu este vorba de o beatificare rapidă. Itinerarul a respectat toate capcanele procesului, aşa cum sunt aplicate şi la celelalte cauze. Facilitările despre care vorbeam înainte au permis această accelerare a itinerarului. Cred că a fost oportun, pentru că valul de emoţie trezit înăuntrul şi în afara Bisericii datorită morţii Papei Ioan Paul al II-lea a dezvăluit că lumea privea la acest Papă cu o simpatie şi o iubire extraordinare. Şi sunt convins că el merita acest sentiment.

– Există deja o minune în studiu pentru canonizare?

– Am recomandat de mai multe ori postulatorului ca pentru noua minune să nu fie aceeaşi supraexpunere mediatică ce a avut loc pentru minunea de beatificare. Este necesar ca totul să fie făcut cu circumspecţia şi calmul necesare. Numai la sfârşit, când constatarea a fost făcută, este oportun de vorbit despre ea. Trebuie evitat ca medicii şi experţii să îndure orice tip de condiţionare.

– Care este exemplul deosebit de sfinţenie pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a lăsat Bisericii şi societăţii contemporane?

– În mod esenţial a lăsat două atitudini. Prima este o mare credinţă în prezenţa lui Dumnezeu în istorie, pentru că Întruparea este eficace, învinge răul: harul prezenţei euharistice a Domnului depăşeşte toate barierele şi regimurile antiumane. Karol Wojtyla a trăit regimurile nazist şi comunist, şi a văzut implozia şi distrugerea amândurora. A doua atitudine este marele său spirit misionar. Călătoriile Papei erau activitate misionară adevărată şi proprie. Ajungea până la marginile pământului pentru a vesti Evanghelia lui Cristos. Îl consider un mare Pontif misionar. Şi Redemptoris missio este o Enciclică extraordinară, încă actuală.

– Aveţi o amintire personală despre Papa Ioan Paul al II-lea?

– Avea un mare simţ al prieteniei, al respectului. M-a ales ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Am fost hirotonit Episcop de el la 6 ianuarie 2003: eram doisprezece, ultimii care au primit de la Papa Wojtyla hirotonirea episcopală. Îl întâlneam în fiecare lună, ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, solicitat de Cardinalul de atunci Ratzinger, care era superiorul meu direct. Şi Papa Ioan Paul al II-lea asculta îndelung, asculta mereu. L-am cunoscut înainte de numirea mea la dicaster, când participam la consultările teologilor pe anumite teme. Şi în aceste reuniuni lucrul care mă uimea cel mai mult era capacitatea lui de ascultare. Noi vorbeam, el asculta. Şi numai după aceea, când ne revedeam la prânz, făcea observaţiile sale. Era evidentă voinţa lui de a înţelege profund.

Sursa: Ercis.ro