Cardinalul Tomko despre Papa Ioan Paul al II-lea
05.02.2011, Roma (Catholica) - etrecut zile intense de muncă împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, nopţi nedormite pentru a ajunge în ţările cele mai îndepărtate, însoţindu-l în numeroasele călătorii. A împărtăşit aceeaşi pasiune pentru munte şi dorinţa fierbinte pentru libertatea popoarelor, a participat la grija sa misionară, ca şi colaborator apropiat mai întâi în Sinodul Episcopilor, apoi ca prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor. Este vorba de Cardinalul Jozef Tomko, martor preţios şi limpede al pontificatului lui Karol Wojtyla, care reparcurge într-un interviu pentru L’Osservatore Romano principalele etape ale prieteniei sale cu Pontiful polonez. Din acest interviu apărut în traducere pe InfoSapientia şi preluat în ultimul număr din Lumea Catholica, preluăm câteva fragmente.
– În ce an a avut loc prima dumneavoastră întâlnire cu Karol Wojtyla?
– L-am întâlnit pe tânărul Arhiepiscop de Cracovia în octombrie 1969. Pe atunci eram conducătorul departamentului doctrinal al reînnoitei Congregaţii pentru Doctrina Credinţei. Pe la sfârşitul Conciliului Vatican II dicasterul a fost restructurat prin comisii care trebuiau instituite în sânul Conferinţelor Episcopale. Pentru a explica şi a discuta finalităţile comisiilor, Congregaţia – sub conducerea noului prefect, Cardinalul Franjo Seper – i-a reunit în 3 şi 4 noiembrie 1969 la Roma pe reprezentanţii Conferinţelor Episcopale din Europa, din Americi şi din Africa. Fiecare episcopat era reprezentat de un Episcop şi un teolog. Pentru Polonia a venit la Roma Cardinalul Wojtyla, era însoţit de pr. Rozycki.
– Ce vă amintiţi în mod deosebit din acea întâlnire?
– Cardinalul Wojtyla ne-a invitat la cină, pentru onomastica lui, la 4 noiembrie 1969, pe Cardinalul Seper şi pe mine, în sala de mese a bisericii San Stanislao alle Botteghe Oscure. Încă îmi amintesc de atmosfera fraternă pe care el a ştiut să o creeze între numeroşii oaspeţi, implicându-l în cântece şi pe Cardinalul Seper. Familiaritatea simplă, senină era însoţită în Cardinalul Wojtyla de un profund simţ al umilinţei personale şi al unităţii episcopale, aşa cum aveam să descopăr mai târziu într-o vizită a lui la Colegiul Pontifical Slovac „Sfinţii Ciril şi Metodiu”, pe via Cassia. El îl însoţea pe Cardinalul Wyszynski, rămânând mereu în umbra marelui primat. Cei doi Cardinali au înţeles importanţa Institutului pentru Biserica din Slovacia în perioada persecuţiei, în timpul căreia Arhiepiscopul de Cracovia îi hirotonea în secret pe seminariştii care nu puteau să devină preoţi în patria noastră.
– Ca prefect la Propaganda Fide, aţi avut posibilitatea să lucraţi în strânsă legătură cu Papa Ioan Paul al II-lea în domeniul misionar. Ce aspect din acea perioadă vi-l amintiţi mai puternic?
– Numirea ca prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor mi-a fost comunicată la nouă seara, în ziua de marţi, 23 aprilie 1985, şi apoi anunţată chiar de Pontif – împreună cu lista noilor Cardinali care aveau să fie creaţi în următorul Consistoriu din 25 mai – în timpul audienţei generale de miercurea următoare din Piaţa San Pietro. În noaptea aceea nu am dormit. Domeniul de acţiune era imens: pe de o parte, animarea misionară în Biserica universală; pe de altă parte, o responsabilitate directă faţă de misiuni, adică faţă de evanghelizarea a două treimi din omenirea care încă nu crede în Isus Cristos, şi faţă de Bisericile tinere. Au fost şaisprezece ani de colaborare fructuoasă cu „primul misionar” al Bisericii.
– Ce aţi învăţat de la el?
– Am învăţat mai ales să arunc cele mai mari preocupări în Inima Mântuitorului, să uşurez povara responsabilităţii mele, amintindu-mi în faţa Răstignitului că Biserica este înainte de toate a Lui. La fiecare două sau trei săptămâni aveam audienţă cu Papa, de regulă seara, şi ieşeam de acolo obosit, atât era de intensă, dar şi senin şi încurajat. Îmi amintesc că de multe ori secretarul, Mons. Stanislaw Dziwisz, deschidea în mod discret uşa pentru a da de înţeles că era gata cina, însă Papa continua cu răbdare să vorbească, punea întrebări, dădea sugestii, oferea indicaţii şi decizii.
– Cum aţi trăit ultimele zile ale vieţii Papei Ioan Paul al II-lea?
– În seara zilei de sâmbătă 2 aprilie 2005, în timp ce în Piaţa San Pietro mulţimea cânta Salve Regina cu ochii îndreptaţi spre acea fereastră, la ora 21.37 toate mass-media din lume ai răspândit ştirea despre moartea Papei. Trebuie să mărturisesc că mă aşteptam, pentru că în seara precedentă am putut să îl văd pentru scurt timp şi l-am găsit aproape aţipit în ultima lui bătălie. Imediat ce am aflat vestea, m-am dus imediat să vizitez trupul neînsufleţit acestui gigant al istoriei, întins încă în patul său de durere, cu pacea maiestuoasă a morţii pe chip. Am îngenuncheat, m-am rugat scurt, am luat mâna lui, acea mână pe care încă o simţeam pe capul meu, şi am sărutat-o cu evlavie. Era mâna părintelui meu în Duhul Sfânt. Anumite legături invizibile nu se rup niciodată. Şi acum am avut bucuria de a vedea realizată dorinţa acelei mulţimi oceanice care la înmormântarea lui invoca: „Sfânt imediat”. Vântul care în mod minunat a întors paginile Evangheliei pe sicriul Papei Ioan Paul al II-lea suflă încă. Lucrarea lui rămâne şi aduce roadele sale: Petru continuă să trăiască în succesorii săi aşa cum Cristos trăieşte în Biserica Sa.
