Gilberta Hobincu la „români de excepţie”
24.02.2011, Bucureşti (Catholica) - Situl BuzzNews.ro a declarat-o pe Gilberta Hobincu, din parohia romano-catolică „Sf. Anton” din Huşi, ca „Omul săptămânii”. Astfel aflăm din articolul „Români de excepţie. Gilberta Hobincu, după doi ani în deşertul african Chalbi: ‘La noi nu e criză'”. Ea s-a aflat pentru doi ani în misiune în Kenya alături de Alina Cojan şi Adrian Cimpoeşu din parohia „Naşterea Sf. Fecioare Maria” din Valea Seacă. În interviul acordat lui Raul Chiş ea spune că a mers „pentru a mă ocupa de un proiect educaţional. Pregătirea mea fiind de profesoară, am avut în grijă 24 de grădiniţe aflate pe o arie de 20.000 m2.”
„Am trăit la graniţa cu Etiopia, în nordul Kenyei, în deşertul Chalbi, un deşert de piatră, nu ca Sahara. Temperaturile ajungeau până la 40-50 de grade Celsius, dar căldura nu semăna cu cea de la noi. Eu nu rezistam acasă la 35 de grade, dar acolo la 50 de grade curgea apa pe mine fără să mă sufoc, totuşi. Era o căldură uscată.” A povestit apoi că „cei din Kenya se mulţumesc cu strictul necesar. Noi am uitat cum este să trăim cu puţin, vrem mult, tot mai mult. Ei se mulţumeau cu un braţ de lemne, să facă un prânz pentru toată familia, se mulţumeau să aibă un bidon de 20 de litri de apă, plus o mâncare – la prânz mâncau porumb amestecat cu câteva boabe de fasole. Fasolea era foarte scumpă şi se mulţumeau de multe ori cu porumbul. Închipuiţi-vă zece oameni mâncând un kilogram, poate două, de porumb. Era foarte bine daca aveau şi asta. Pe când noi, nu ne mai ajunge dacă avem o ciorbă. Vrem şi cotletul dar vrem şi Tiramisu la desert.”
Gilberta a spus apoi că, „de cînd am venit în România, duc foarte tare dorul serilor în care, după o zi de muncă, toată lumea se aduna la un loc. E ceea ce noi am pierdut în Europa. Noi ne-am redus familia la familia elementară – tata, mama şi copilul. Acolo, nu! Orice mătuşă, sora tatălui, sora mamei era mama mea. Dansează la fiecare botez, la fiecare lună plină fac din orice moment un prilej de bucurie: capra a fătat un mic ieduţ, iar se adună şi vorbesc şi se bucură împreună. Şi seara era apusul imens. Probabil de aceea toată lumea iubeşte Kenya. Şi în lumina aceea roşiatică fiecare familie stătea în faţa casei la un ceai şi povesteau.” Întrebată de criza din România ea a spus: „Mi-e ruşine de ce spun ei. Am ajuns acasă şi se plângea toată lumea. I-am întrebat de o sută de ori: ‘Vă este cald în casă?’ ‘Da’. ‘Aveţi apă?’ ‘Da, avem’. ‘Mâncare aveţi?’ ‘Da, avem’. Întotdeauna este în casă un orez, nişte paste. Păi, atâta este de ajuns. Şi probabil criza aceasta economică este o încercare pentru noi, să facem lucrurile şi altfel, să le vedem şi altfel.”
