Rugăciunea trebuie să pornească de la o certitudine: Dumnezeu este aici
07.09.2011, Vatican (Catholica) - În rugăciune trebuie să fim siguri de prezenţa lui Dumnezeu, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea miercuri, 7 septembrie 2011, la audienţa generală în care şi-a continuat seria de cateheze despre rugăciune. Sfântul Părinte a luat Psalmul 3 pentru o reflecţie asupra prezenţei lui Dumnezeu, ca fundament al rugăciunii. Psalmul, atribuit lui David care fugea pentru a-şi salva viaţa, îl prezintă pe psalmist într-unul dintre „episoadele cele mai dramatice şi dificile” din viaţa sa, când duşmanii îi spuneau că nici Dumnezeu nu îl mai poate salva.
„Este tentaţia extremă la care este supus credinciosul, este tentaţia de a pierde credinţa, încrederea în apropierea lui Dumnezeu”, a explicat Pontiful. „Cel drept trece peste această încercare, rămâne tare în credinţa şi în certitudinea adevărului şi în încrederea deplină în Dumnezeu şi tocmai astfel găseşte viaţa şi adevărul.” Papa Benedict al XVI-lea a spus că Psalmul 3 ascunde o lecţie pentru ziua de astăzi: „în atâtea probleme suntem tentaţi să credem că probabil nici Dumnezeu nu ne salvează, nu ne cunoaşte, probabil nu are posibilitatea; tentaţia împotriva credinţei este ultima agresiune a duşmanului şi în faţa acesteia trebuie să rezistăm; astfel îl găsim pe Dumnezeu şi găsim viaţa.” Psalmistul, a mai observat Papa, îl cheamă pe Dumnezeu, îl cheamă pe nume: „Doamne”.
Psalmistul „îl invocă, îl cheamă pe nume, ‘Doamne’, şi apoi se adresează cu un ‘Tu’ emfatic, care exprimă un raport solid şi cuprinde în sine certitudinea răspunsului divin: ‘Tu, însă, Doamne, eşti scutul meu, Tu eşti gloria mea, Tu îmi înalţi capul. Cu glasul meu strig către Domnul şi El îmi răspunde din muntele Său cel sfânt’ (v. 4-5).”. Această credinţă alungă viziunea duşmanilor psalmistului. Ei „nu au învins pentru că acela care crede în Dumnezeu este sigur că Dumnezeu este prietenul său: rămâne numai acel ‘Tu’ al lui Dumnezeu, celor ‘mulţi’ se contrapune acum unul singur, dar mult mai mare şi mai puternic decât mulţi vrăjmaşi.” Papa a afirmat în continuare: „Domnul este ajutor, apărare, mântuire; ca scut protejează pe cel care se încrede în El şi îi înalţă capul, în gestul de victorie. Omul nu mai este singur, duşmanii nu sunt imbatabili aşa cum păreau, pentru că Domnul ascultă strigătul celui asuprit şi răspunde din locul prezenţei Sale, din muntele Său cel sfânt. Omul strigă, în angoasă, în pericol, în durere; omul cere ajutor şi Dumnezeu răspunde.”
Sfântul Părinte a prezentat „împletirea strigătului uman şi a răspunsului divin” ca „dialectica rugăciunii şi cheia de lectură a întregii istorii a mântuirii”. „A striga înseamnă a face un gest de credinţă în apropierea şi în disponibilitatea la a-l asculta pe Dumnezeu. Rugăciunea exprimă certitudinea unei prezenţe divine deja experimentate şi crezute, care în răspunsul mântuitor al lui Dumnezeu se manifestă în plinătate. Acest lucru este relevant: în rugăciunea noastră să existe certitudinea prezenţei lui Dumnezeu. […] Cel care se roagă, deşi este în mijlocul pericolului şi al bătăliei, poate să adoarmă liniştit, într-o incontestabilă atitudine de abandonare încrezătoare. În jurul lui vrăjmaşii îl împresoară, îl asediază, sunt mulţi, se ridică împotriva lui, îl batjocoresc şi încearcă să îl facă să cadă, în schimb el se culcă şi doarme liniştit şi senin, fiind sigur de prezenţa lui Dumnezeu. Şi la trezire îl găseşte pe Dumnezeu tot lângă el, ca un paznic care nu doarme (cf. Psalm 121,3-4), care îl susţine, îl ţine de mână, nu îl părăseşte niciodată.”
