Credinţa în viaţa veşnică ne dă speranţa pentru a îmbunătăţi această lume
03.11.2011, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a susţinut audienţa sa generală din dimineaţa zilei de miercuri, 2 octombrie 2011, din Aula Paul al VI-lea, unde a primit pelerini din mai multe ţări, pe tema solemnităţii Pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi din această zi, şi a realităţii morţii. „În pofida faptului că moartea este adesea o temă aproape interzisă în societatea noastră şi că se încearcă continuu să se scoată din mintea noastră chiar şi gândul morţii, ea ne priveşte pe fiecare dintre noi”, a explicat Papa Benedict al XVI-lea. „În faţa acestui mister, cu toţii, chiar în mod inconştient, căutăm ceva care să ne invite să sperăm, un semn care să ne dea mângâiere, un orizont deschis spre un viitor”.
Ne este teamă de moarte deoarece „ne este frică de nimic, de această plecare spre ceva ce nu cunoaştem”. În acelaşi timp, „nu putem accepta ca tot ceea ce a fost realizat frumos şi mare în timpul unei întregi existenţe să fie şters dintr-o dată, să cadă în abisul nimicului. Simţim mai ales că iubirea cere veşnicie şi nu putem accepta ca ea să fie distrusă de moarte într-o clipă… Atunci când ne aflăm pe la sfârşitul existenţei, avem percepţia că există o judecată cu privire la acţiunile noastre, cu privire la modul în care am trăit viaţa noastră, mai ales cu privire la acele puncte de umbră pe care, cu abilitate, ştim adesea să le înlăturăm sau încercăm să le înlăturăm din conştiinţa noastră”.
În lumea de astăzi, a continuat Papa, „s-a răspândit tendinţa de a crede că orice realitate trebuie să fie abordată cu criteriile ştiinţei experimentale, şi că şi la marea problemă a morţii trebuie să se răspundă nu cu credinţa, ci pornind de la date empirice. Nu ne dăm însă suficient seama că tocmai în acest mod s-a ajuns să se cadă în forme de spiritism, în tentativa de a avea un anumit contact cu lumea de dincolo de moarte, aproape imaginându-ne că există o realitate care ar fi o copie a celei prezente”. Cu toate acestea, pentru creştini, Solemnitatea Tuturor Sfinţilor şi Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi „ne spun că numai acela care poate să recunoască o mare speranţă în moarte poate să trăiască şi o viaţă bazată pe speranţă. Dacă noi îl reducem pe om exclusiv la dimensiunea sa orizontală, la ceea ce se poate percepe în mod empiric, viaţa însăşi îşi pierde sensul său profund. Omul are nevoie de veşnicie şi orice altă speranţă pentru el este prea scurtă, este prea limitată”.
„Omul este explicabil numai dacă există o Iubire care depăşeşte orice izolare, chiar şi pe cea a morţii, într-o totalitate care transcende chiar şi spaţiul şi timpul. Omul este explicabil, îşi află sensul său cel mai profund numai dacă există Dumnezeu. Şi noi ştim că Dumnezeu a ieşit din îndepărtarea Sa şi s-a apropiat, a intrat în viaţa noastră… Dumnezeu s-a arătat cu adevărat, a devenit accesibil, atât de mult a iubit lumea ‘încât l-a dat pe Fiul Său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică’, şi în supremul act de iubire al Crucii, cufundându-se în abisul morţii, a învins-o, a înviat şi ne-a deschis şi nouă porţile veşniciei. Cristos ne susţine prin noaptea morţii pe care El însuşi a străbătut-o; este Bunul Păstor, conducerii căruia putem să ne încredinţăm fără nici o frică pentru că El cunoaşte bine drumul, chiar şi prin întuneric”. „Tocmai credinţa în viaţa veşnică dă creştinului curajul de a iubi şi mai intens acest pământ al nostru şi de a lucra pentru a-i construi un viitor, pentru a-i da o speranţă adevărată şi sigură”, a concluzionat Pontiful.
