Biserica nu trebuie să se teamă de persecuţii
19.04.2012, Vatican (Catholica) - Revenind la recenta serie de cateheze pe tema rugăciunii, Papa Benedict al XVI-lea şi-a dedicat audienţa generală de ieri la ceea ce a numit „mica Cincizecime”, un eveniment care a coincis cu un moment dificil din viaţa Bisericii în curs de formare. Faptele Apostolilor ne spun cum au fost eliberaţi Petru şi Ioan din închisoare, unde au ajuns pentru că au predicat Evanghelia. Ei s-au întors la însoţitorii lor care, ascultând cum povestesc ce li s-a întâmplat, nu s-au gândit cum să reacţioneze ori cum să se apere ei înşişi, sau ce măsuri să adopte; în schimb „şi-au ridicat împreună glasul către Dumnezeu”, Care a răspuns trimiţând Duhul Sfânt.
„Este vorba de o rugăciune unanimă şi unită a întregii comunităţi, care ţine piept unei situaţii de persecuţie din cauza lui Isus”, a explicat Papa. Ea implica întreaga comunitate: „experienţa celor doi Apostoli nu îi priveşte numai pe ei, ci întreaga Biserică. În faţa persecuţiilor îndurate din cauza lui Isus, comunitatea nu numai că nu se înspăimântă şi nu se dezbină, ci este profund unită în rugăciune, ca o singură persoană, pentru a-l invoca pe Domnul.” Când credincioşii suferă pentru credinţă, „unitatea se consolidează, în loc de să fie compromisă, pentru că este susţinută de o rugăciune de neclintit. Biserica nu trebuie să se teamă de persecuţiile pe care trebuie să le îndure în istoria ei, ci să se încreadă mereu, asemenea lui Isus în Ghetsimani, în prezenţa, în ajutorul şi în puterea lui Dumnezeu, invocat în rugăciune.”
Înainte să încerce să înţeleagă ce s-a întâmplat, comunitatea primară a căutat să interpreteze evenimentele prin cheia credinţei, folosindu-se de Cuvântul lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor, Sf. Luca subliniază cum comunitatea din Ierusalim a început să invoce măreţia şi imensitatea lui Dumnezeu. Apoi, folosindu-se de Psalmi, primii creştini şi-au amintit cum a acţionat Dumnezeu în istorie, alături de Poporul Său, „arătându-se un Dumnezeu care se interesează de om, care nu s-a retras, care nu îl abandonează”. Astfel evenimentele au fost citite „în lumina lui Cristos, care este cheia pentru a înţelege şi persecuţia […]. Opoziţia faţă de Isus, Pătimirea şi Moartea Sa au fost recitite […] ca realizare a proiectului lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea lumii. […] În rugăciune, meditarea asupra Sfintei Scripturi în lumina misterului lui Cristos ajută să citim realitatea prezentă în cadrul istoriei de mântuire pe care Dumnezeu o realizează în lume, mereu în modul Său.”
Astfel cererea comunităţii creştine din Ierusalim adresată lui Dumnezeu în rugăciune nu era „de a fi apărată, de a fi scutită de încercare, de suferinţă, nu este o rugăciune ce cere succes, ci doar să se poată vesti cu ‘parresia’, adică cu francheţe, cu libertate, cu curaj, Cuvântul lui Dumnezeu”. Comunitatea a cerut de asemenea ca „această vestire să fie însoţită de mâna lui Dumnezeu, pentru ca să se facă vindecări, semne, minuni, adică să fie vizibilă bunătatea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte ei doreau să devină o forţă care transformă realitatea, care schimbă inima, mintea, viaţa oamenilor şi care aduce noutatea radicală a Evangheliei.” Pontiful şi-a încheiat cateheza spunând: „Şi noi, iubiţi fraţi şi surori, trebuie să ştim să ducem evenimentele din viaţa noastră zilnică în rugăciunea noastră, pentru a le căuta semnificaţia profundă. Şi asemenea primei comunităţi creştine, şi noi, lăsându-ne luminaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, prin meditarea asupra Sfintei Scripturi, putem învăţa să vedem că Dumnezeu este prezent în viaţa noastră, prezent până şi în momentele dificile, şi că totul […] face parte dintr-un plan superior de iubire în care victoria finală asupra răului, asupra păcatului şi asupra morţii este cu adevărat aceea a binelui, a harului, a vieţii, a lui Dumnezeu.”
