Activismul fără rugăciune ne lasă un sentiment de insatisfacţie
26.04.2012, Vatican (Catholica) - În Biserică există o „slujire a carităţii” şi o „pastoraţie a carităţii” faţă de cei aflaţi în nevoie, despre care se vorbeşte deja clar în Noul Testament. Papa Benedict al XVI-lea a amintit acest lucru în cadrul audienţei generale desfăşurate miercuri, 25 aprilie 2012, dimineaţa, în Piaţa San Pietro. Continuând ciclul său de cateheze despre rugăciunea în Faptele Apostolilor, Sfântul Părinte a explicat că „cele două realităţi pe care trebuie să le trăiască Biserica – vestirea Cuvântului, primatul lui Dumnezeu, şi caritatea concretă, dreptatea -, creează dificultăţi şi trebuie să se găsească o soluţie, pentru ca amândouă să poată avea locul lor, relaţia lor necesară”.
Nu este suficient ca oamenii Bisericii să se bucure de o „buna reputaţie”: ei trebuie în primul rând să fie „plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”, acţionând întotdeauna „în spiritul credinţei cu lumina lui Dumnezeu, în înţelepciunea inimii”. Astfel, „caritatea şi dreptatea nu sunt numai acţiuni sociale, ci sunt acţiuni spirituale realizate în lumina Duhului Sfânt”. Pentru această slujire, apostolii aleg şapte bărbaţi şi „se roagă pentru a cere forţa Duhului Sfânt; apoi impun mâinile asupra lor pentru ca să se dedice în mod deosebit acestei diaconii a carităţii”. Pontiful a amintit şi exemplul Mariei şi Martei din Betania (cf. Luca 10,38-42): „Marta este complet ocupată de slujirea ospitalităţii pe care trebuia să o ofere lui Isus şi discipolilor Săi; în schimb Maria se dedică ascultării Cuvântului Domnului”.
„În ambele cazuri, nu sunt contrapuse momentele de rugăciune şi de ascultare a lui Dumnezeu şi activitatea zilnică, exercitarea carităţii”. Ele ne arată în schimb „prioritatea pe care trebuie să o dăm lui Dumnezeu”. „Nu trebuie condamnată activitatea faţă de aproapele, faţă de celălalt, ci trebuie subliniat că ea trebuie să fie pătrunsă interior şi de spiritul contemplaţiei… Nu trebuie să ne pierdem în activismul pur, ci trebuie să ne lăsăm mereu pătrunşi în activitatea noastră de lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi astfel să învăţăm adevărata caritate, adevărata slujire faţă de celălalt, care nu are nevoie atâta de lucruri – are nevoie desigur de lucrurile necesare – ci are nevoie mai ales de afecţiunea inimii noastre, de lumina lui Dumnezeu”.
Papa l-a citat apoi pe Sf. Ambrozie, care lăuda la Maria din Betania „dorinţa de a şti: aceasta este lucrarea cea mai mare, cea mai perfectă”. Un alt sfânt considerat de Pontif „un model de armonie între contemplaţie şi acţiune” este Sf. Bernard de Clairvaux, care a insistat „tocmai asupra importanţei reculegerii interioare, a rugăciunii, pentru a se apăra de pericolele unei activităţi excesive, oricare ar fi condiţia în care se află şi misiunea pe care o desfăşoară. Sfântul Bernard a afirmat că ocupaţiile prea multe, o viaţă frenetică, adesea ajung să împietrească inima şi să provoace suferinţă spiritului”. „Textul din Faptele Apostolilor ne aminteşte importanţa muncii, a angajării în activităţile zilnice care trebuie desfăşurate cu responsabilitate şi dedicare, dar şi nevoia noastră de Dumnezeu, de conducerea Sa, de lumina Sa care ne dau forţă şi speranţă. Fără rugăciunea zilnică trăită cu fidelitate, activitatea noastră se goleşte, pierde sufletul profund, se reduce la un simplu activism care, la urmă, ne lasă nesatisfăcuţi”.
„În cateheza de miercurea trecută am subliniat rugăciunea unanimă a primei comunităţi creştine în faţa încercării şi cum, tocmai în rugăciune, în meditarea asupra Sfintei Scripturi ea a putut să înţeleagă evenimentele care aveau loc. Atunci când rugăciunea este alimentată de Cuvântul lui Dumnezeu, putem vedea realitatea cu ochi noi, cu ochii credinţei şi Domnul, care vorbeşte minţii şi inimii, dăruieşte lumină nouă drumului în orice moment şi în orice situaţie. Noi credem în forţa Cuvântului lui Dumnezeu şi a rugăciunii… Problema pastorală care i-a indus pe Apostoli să aleagă şi să impună mâinile peste şapte bărbaţi care au primit funcţia slujirii carităţii, pentru a se dedica ei înşişi rugăciunii şi vestirii Cuvântului, ne indică şi nouă primatul rugăciunii şi al Cuvântului lui Dumnezeu, care, totuşi, produce apoi şi acţiunea pastorală. Pentru Păstori aceasta este prima şi cea mai preţioasă formă de slujire faţă de turma încredinţată lor”.
