Cardinalul Schonborn: Ecumenism, prietenie şi credinţă
24.05.2012, Iaşi (Catholica) - Cardinalul Christoph Schonborn, Arhiepiscop de Viena, a fost prezent în zilele de 21 şi 22 mai 2012 la Iaşi, cu ocazia primirii titlului de „Doctor Honoris Causa” din partea Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A fost şi oaspetele Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi, precum şi al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi. După întâlnirea cu studenţii de la Institut, în a doua zi a vizitei, a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări puse de pr. Cornel Cadar. Preluăm integral interviul apărut astăzi pe Ercis.ro.
– Eminenţă, vă mulţumesc pentru disponibilitatea de a răspunde la câteva întrebări. Este un privilegiu pentru ascultătorii de la radio să audă cuvintele Dvs, iar pentru cititorii noştri e o bucurie să vă parcurgă cuvintele. Prima întrebare se referă la ecumenism. Ce părere aveţi despre relaţiile dintre Biserici? Este mişcarea ecumenică în criză?
– Ecumenismul este un drum care nu poate fi abandonat; este însăşi mişcarea Duhului Sfânt şi rugăciunea lui Isus pentru unitatea tuturor credincioşilor săi. Aşadar, este un drum ireversibil. Sunt însă perioade mai uşoare şi perioade mai dificile. Consider că în lumea actuală există o tendinţă de a vedea numai dificultăţile şi de a nu vedea tot ceea ce deja s-a dobândit. Observăm, de exemplu, în lumea islamică felul în care diferitele grupuri se bat între ele, cu atentate, cu bombe, se distrug reciproc, suniţi, şiiţi etc. Acesta – trebuie să admitem – a fost cazul şi între creştini timp de mai multe secole: Războiul de 30 de ani, de pildă, în secolul al XVII-lea, când toată Europa era în flăcări şi sânge din cauza războaielor religioase. Această situaţie consider că este definitiv depăşită în cazul creştinismului. Şi foarte mult datorită mişcării ecumenice. Acum ne respectăm reciproc, ne recunoaştem reciproc.
Este adevărat că există dificultăţi. Cea mai mare dificultate este că, într-o lume secularizată, creştinii îşi caută identitatea. În pluralismul religiilor, ideologiilor, al modurilor de viaţă, a găsi, a menţine, a întări identitatea proprie este o tendinţă în atâtea Biserici creştine. O vedem la ortodocşi, la protestanţi, la catolici. Şi aceasta provoacă o anumită ezitare în cadrul ecumenismului, pentru că există o teamă de a pierde identitatea dacă suntem prea deschişi faţă de ceilalţi. Dar nu trebuie să uităm tot ceea ce deja s-a făcut în comun.
– Aţi scris şi aţi vorbit mult de secularizare. Care este viitorul Bisericii în această societate care devine din ce în ce mai secularizată?
– Ne găsim într-o anumită măsură ca la începutul creştinismului, cu toată bogăţia celor două mii de ani de istorie, de sfinţenie, dar şi de drame, care au caracterizat viaţa creştină. S-a încheiat marea perioadă constantiniană, a unei Biserici în prim plan, a unui creştinism aproape identic cu puterea civilă, cum a fost cazul de la Constantin încoace. Astăzi ne găsim într-o societate în care creştinii sunt un grup între altele. Desigur, cu o mare influenţă, cu o mare prezenţă, dar trebuie să ne găsim locul aşa cum trebuiau să îşi găsească locul lor primii creştini. Nu prin tradiţiile existente, ci prin convertire şi o prezenţă activă în mijlocul unei lumi care cunoaşte atâtea alte abordări diferite de cea a noastră.
Să ne gândim la comunitatea din Corint: sfântul Paul a fondat comunitatea din acest oraş cu 100.000 de locuitori, unul dintre cele mai mari oraşe din Imperiul Roman. Creştinii erau un mic grup: probabil 200 de persoane formau această primă comunitate. Dar erau sarea pământului, erau viitorul. Trebuie să asigurăm această prezenţă de sare a pământului, de lumină a lumii. Sarea nu reprezintă toată mâncarea; nu se poate mânca numai sare. Noi trebuie să fim un ferment în societate, ştiind că în mare parte această societate nu ne respectă sau ne ignoră. Prezenţa primilor creştini este pentru noi modelul pentru prezenţa în societatea secularizată.
– Cu siguranţă, în felul acesta, mulţi vor depăşi dificultăţile care stau în calea credinţei sau a mersului la biserică. „Vox autem dixi amicos” („Pe voi însă vă numesc prieteni” – In 15,15) este motoul pe care l-aţi ales la consacrarea episcopală. Care sunt marii prieteni care au avut un impact asupra vieţii şi misiunii Dvs?
– Pentru mine experienţa credinţei este o experienţă de comunitate, unde prietenia are un rol important. Am găsit în Ordinul Dominican nu doar fraţi, ci şi adevăraţi prieteni. Am găsit în maeştrii mei nu doar maeştri, ci şi prieteni, acei mari profesori cu care am putut studia: Ratzinger, acum devenit Papă, Hans Urs von Balthasar, Yves Congar… Acest spirit de prietenie, despre care vorbeşte atât de mult Papa Benedict, este, mai înainte de toate, prietenia lui Isus, care, spunându-le discipolilor săi „Vox autem dixi amicos” („Pe voi însă vă numesc prieteni” – In 15,15), aduce spre noi chemarea la prietenie, la această apropiere de comuniune, de împărtăşire, chiar şi de ajutor reciproc, „mutuo adjutorio”; prietenia chiar şi cu oamenii simpli, cu oameni care nu au studiat, dar cu care împărtăşim credinţa. Această experienţă de prietenie în viaţa creştină cotidiană este pentru mine semnul, amprenta lui Isus în viaţa credincioşilor săi.
– Cu ocazia discursului ţinut la primirea titlului de Doctor Honoris Causa, în aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (21 mai), aţi vorbit şi despre prietenii din Biserica Ortodoxă care v-au luminat drumul cunoaşterii. Care sunt cei mai importanţi?
– Dintre cei mai importanţi mă gândesc, mai întâi, la părintele Andrei Scrima, care este român, mort în anul 2000. A avut un rol foarte important în viaţa mea. El este cel care mi-a deschis inima şi mintea către marea tradiţie orientală, către părinţii greci, către Biserica Ortodoxă. Au fost apoi prieteni ortodocşi care au murit deja, precum principele rus refugiat la Viena, Nicolae Raevski, care vorbea despre viaţa practică a Bisericii Ortodoxe. Au mai fost unii dintre studenţii mei, ortodocşi, cu care am rămas într-o legătură de prietenie până astăzi, precum şi unii colegi de la studii din Elveţia, ca Patriarhul Daniel. Unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei a fost IPS Michael Staikos, Mitropolitul ortodox al Vienei. A murit acum câteva luni. Mi-a fost un adevărat prieten. Consider că pentru ecumenism, aceste prietenii în Isus sunt cei mai importanţi paşi. Trebuie să discutăm despre teologie, despre chestiunile istorice, dar prietenia este stofa adevăratului ecumenism.
– Peste câteva luni va fi proclamat Anul Credinţei. Cum se poate trăi mai bine acest an?
– Papa ne-a dat unele indicaţii, mai întâi de toate apelul la aprofundarea credinţei, a cunoaşterii credinţei. În acest sens este extrem de util Catehismul Bisericii Catolice, de la a cărui publicare s-au împlinit 20 de ani, apoi YouCat, catehismul pentru tineri. Este importantă mărturia despre credinţă: trebuie să învăţăm din nou să fim mărturisitori în viaţa cotidiană, să vorbim despre credinţa noastră în faţa celor care nu o cunosc.
– În final, aţi putea oferi un îndemn pentru tineri?
– Să aveţi încredere în Isus, care vă iubeşte şi vă însoţeşte. El nu vă va dezamăgi niciodată. Chiar dacă voi îl uitaţi, El nu va uita niciodată de voi. Să aveţi încredere în Biserică, chiar dacă multe lucruri sunt dificil de înţeles, de acceptat. Să exersaţi această încredere pentru că în Biserică, în învăţătura Bisericii se găseşte un drum de fericire.
Imagini
