Da-ul pe viaţă, persoanele divorţate, criza economică şi „raiul” Papei

03.06.2012, Milano (Catholica) - Ieri seară, aproximativ o jumătate de milion de persoane au participat la „Celebrarea Mărturiei” în Parcul Bresso din Milano, Italia, într-unul dintre evenimentele celei de-a VII-a Întâlniri Mondiale a Familiilor. Sfântul Părinte a sosit la 8.30PM pentru a participa la celebrarea în timpul căreia a răspuns unor întrebări puse de câteva familii pe teme variind de la criza economică la statutul divorţaţilor în Biserică şi indisolubilitatea căsătoriei. Papa Benedict al XVI-lea a amintit şi de copilăria sa şi de viaţa sa de familie.

Un cuplu căsătorit din Madagascar, care studiază la o universitate din Italia, a vorbit despre neliniştea pe care au simţit-o în faţa angajamentului „pentru totdeauna” dat la căsătorie. Papa a explicat că îndrăgostirea, fiind o emoţie, nu este internă. „Emoţia iubirii trebuie purificată”, a spus el, „trebuie supusă unui drum de discernământ în care mintea şi voinţa joacă de asemenea propriul rol. […] În ritualul căsătoriei Biserica nu te întreabă dacă eşti îndrăgostit ci dacă vrei, dacă te angajezi. Cu alte cuvinte, îndrăgostirea trebuie să devină iubire adevărată; trebuie să implice voinţa şi mintea într-o călătorie (care este tocmai perioada logodnei) de purificare, de mai mare profunzime, pentru ca să fie cu adevărat întreg omul, cu toate capacităţile sale, cu discernământul raţiunii şi cu forţa voinţei, cel ce spune: ‘Da, aceasta este viaţa mea’.” Sfântul Părinte a menţionat şi alţi factori importanţi, precum comuniunea de viaţă cu alţii, cu prietenii, Biserica, credinţa şi însuşi Dumnezeu.

O familie braziliană a ridicat problema cuplurilor divorţate care s-au recăsătorit şi nu pot primi Sacramentele. Papa Benedict a afirmat că „aceasta este una dintre marile suferinţe ale Bisericii de astăzi şi nu avem soluţii simple. […] Evident, un factor foarte important este prevenţia. Aceasta înseamnă să ne asigurăm că, de la început, actul îndrăgostirii este transformat într-o decizie mai profundă şi mai matură. Un alt factor este însoţirea persoanelor în timpul căsătoriei, pentru a se asigura că familiile nu sunt niciodată singure, ci găsesc o companie autentică în drumul lor. Trebuie să le spunem oamenilor ce se află în această situaţie că Biserica îi iubeşte, să îi facem să vadă şi să simtă această iubire.” Parohiile şi alte comunităţi catolice „trebuie să facă tot posibilul ca astfel de oameni să se simtă iubiţi şi acceptaţi, că nu sunt ‘străini’, chiar dacă nu pot primi iertarea şi nici Euharistia. Ei trebuie să se vadă ca trăind de asemenea deplin în Biserică. […] Euharistia este reală dacă oamenii intră cu adevărat în comuniune cu Trupul lui Cristos. Chiar şi fără asumarea ‘corporală’ a Sacramentului, putem fi uniţi în chip spiritual cu Cristos.” Este important pentru cuplurile divorţate „să aibă şansa să trăiască o viaţă de credinţă, […] să vadă că suferinţele lor sunt un dar pentru Biserică, deoarece ei îi ajută pe alţii să apere stabilitatea iubirii, a căsătoriei; […] suferinţa lor este suferinţa comunităţii Bisericii pentru o mai mare preţuire a credinţei noastre.”

O familie greacă l-a întrebat pe Papa ce pot face familiile afectate de criza economică pentru a nu-şi pierde speranţa. „Cuvintele sunt insuficiente”, a răspuns Sfântul Părinte. „Trebuie să facem ceva tangibil şi suferim cu toţii deoarece nu putem face aceasta. Mai întâi să vorbim de politică. Cred că toate partidele trebuie să arate un mai mare simţ al responsabilităţii, să nu facă promisiuni pe care să nu le poată ţine, să nu caute doar voturi pentru ei ci să arate responsabilitate faţă de binele comun, conştienţi că politica este şi o responsabilitate umană şi morală în faţa lui Dumnezeu şi a omului.” Mai mult, fiecare trebuie să facă tot ce poate „cu un mare simţ al responsabilităţii şi conştientizând că sacrificiile sunt necesare dacă dorim să reuşim”. Sfântul Părinte a sugerat că familiile trebuie să se ajute unele pe altele, că parohiile şi oraşele trebuie să facă la fel, sprijinindu-se între ele în mod material, dar şi neuitând niciodată să se roage.

O fetiţă de şapte ani din Vietnam i-a cerut Papei să spună ceva despre propria sa familie şi despre copilăria sa. Sfântul Părinte a amintit importanţa esenţială a duminicii în familia sa. „Duminica începea sâmbătă după-masa, când tatăl meu ne spunea lecturile duminicale. […] Astfel intram în liturgie într-o atmosferă de bucurie. Ziua următoare mergeam la Liturghie. Locuiam lângă Salzburg, aşa că era mereu muzică – Mozart, Schubert, Haydn – şi când începea ‘Kyrie’ era ca şi cum se deschideau însăşi cerurile. […] Eram o singură inimă şi un singur suflet, cu numeroase experienţe împărtăşite, chiar şi în timpuri dificile, deoarece era război atunci şi a urmat dictatura, apoi sărăcia. Dar iubirea reciprocă ce a existat între noi, bucura în lucrurile simple era atât de puternică încât puteam să îndurăm şi să depăşim toate aceste greutăţi. […] Astfel am crescut în certitudinea că există bine în om, pentru că vedeam bunătatea lui Dumnezeu reflectată în părinţi şi în fraţi. […] În acest context de încredere, bucurie şi iubire, eram fericiţi şi cred că raiul trebuie să fie asemenea copilăriei mele. În acest sens, sper ‘să merg acasă’ atunci când mă voi duce ‘pe cealaltă parte a lumii’.”