Părinţii trebuie să fie atenţi să nu blocheze vocaţiile
02.07.2012, Vatican (Catholica) - Părinţii trebuie să fie atenţi să nu blocheze chemările fiilor lor la preoţie, afirmă noile îndrumări ale Vaticanului privind promovarea vocaţiilor. „Chiar dacă este cultivat în familiile creştine un sentiment de respect pentru figura preotului, se remarcă în continuare, în special în Apus, că există o anumită dificultate în a accepta că proprii lor copii ar putea avea o vocaţie la preoţie”, se spune în documentul lansat de Cardinalul Zenon Grocholewski, prefectul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, în data de 25 iunie 2012, în Vatican. Cu toate acestea, „dacă familiile sunt însufleţite de un spirit de credinţă, caritate şi pietate ele devin, să spunem aşa, un ‘seminar iniţial’ şi continuă să ofere condiţii favorabile pentru naşterea vocaţiilor”.
Documentul de 29 de pagini, intitulat „Orientări pastorale pentru promovarea vocaţiilor la slujirea preoţească”, este încununarea a patru ani de muncă depusă de Congregaţia pentru Educaţia Catolică. Reuneşte răspunsurile primite la un chestionar dat Bisericii Universale în 2008. Îndrumările fac apel la parohii să îi ajute pe părinţi să devină mai conştienţi de rolul lor ca „educatori în credinţă, pentru a dezvolta în inima familiei condiţiile umane şi supranaturale care fac posibilă descoperirea unei vocaţii la preoţie”. În timp ce în Biserica din întreaga lume are loc o creştere generală a numărului de seminarişti în ultimii ani – inclusiv în America de Nord – în Europa continuă să se înregistreze o scădere mică dar constantă.
Noile Orientări identifică şi alte piedici în calea discernerii vocaţiei la preoţie. Sunt indicate răspândirea secularismului, marginalizarea preotului în viaţa socială, „cu consecinţa pierderea relevanţei lui în viaţa publică”, lipsa de apreciere faţă de celibatul preoţesc, inclusiv din partea unor catolici, efectele negative ale scandalurilor din Biserică, şi exemplul prost al unor preoţi implicaţi într-un „vârtej al activismului exagerat” care poate „întuneca strălucirea mărturiei preoţeşti”. În ceea ce priveşte promovarea de noi vocaţii, documentul subliniază rodnicia familiilor, a şcolilor, a parohiilor şi a mişcărilor înrădăcinate în rugăciune. „Experienţa multor Biserici locale este aceea că tinerii simt în număr mare chemarea la preoţia ministerială în special acolo unde rugăciunea este o dimensiune constantă şi profundă a vieţii comunitare”.
La fel ca şi familia, parohiile catolice sunt evidenţiate ca „locuri prin excelenţă în care este proclamată Vestea cea Bună a vocaţiei creştine” şi „în care este prezentat idealul slujirii preoţeşti”. În acest context, preoţii sunt „esenţiali pentru a le sugera deschis băieţilor şi tinerilor vocaţia la preoţie” cu ajutorul unui „program educaţional concret şi eficient”. Acest rol de a sugera deschis vocaţia la preoţie poate fi îndeplinit şi de alte persoane din parohie şi de actualii seminarişti, deoarece „nu există persoane mai potrivite pentru a-i evangheliza pe tineri decât tinerii înşişi”. Documentul mai arată că vocaţia la preoţie nu ar trebui să fie sugerată „unor persoane care, deşi sunt demne de laudă pe drumul lor de convertire, arată semne ale unor personalităţi profund fragile”.
În ceea ce priveşte celibatul preoţesc, se arată că aceia care se gândesc la preoţie „trebuie să vadă cu claritate angajamentul pe care urmează să şi-l asume” şi că orice proces de discernământ trebuie să contribuie „la vindecarea oricăror deviaţii individuale de la vocaţia proprie”. Profesorii din şcoli pot juca de asemenea un rol crucial deoarece ei „pot extinde rolul educaţional al familiei lărgind orizonturile culturale”. Documentul mai observă că anii de studenţie ai unui tânăr devin tot mai mult „o perioadă rodnică cu privire la alegerile lui de viaţă”. Între alte multe recomandări, Orientările arată că numeroşi preoţi „au făcut parte din grupul de ministranţi care au slujit la altar” înainte de a intra în seminar. Se sugerează aşadar ca „pastoraţia vocaţională pentru preoţie să acorde atenţie specială ministranţilor”.
