Timpul întrebărilor cu pr. Cornel Cadar
27.07.2012, Iaşi (Catholica) - Părintele Cornel Cadar, care a susţinut prima cateheză la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, a răspuns în seara de joi, 26 iulie 2012, la întrebările care s-au născut în cadrul grupurilor de discuţii. După cateheza de dimineaţă, în grupuri, tinerii au dorit răspunsuri suplimentare legate de bucurie, fericire, dar şi suferinţă. Redăm interviul semnat de Tereza Bejan, Ana-Maria Blaga şi Alexandra Cojan pe Ercis.ro.
– Care este cea mai mare bucurie din viaţa dv.? Cum aţi trăit bucuria astăzi? Care este cea mai mare bucurie a unui preot?
– Cea mai mare bucurie este faptul că Dumnezeu m-a învrednicit să îl cunosc, încă din copilărie fiind o cunoaştere progresivă, plină de prezenţa Lui. Astăzi m-am bucurat să observ că tinerii au avut dorinţa de a asculta cateheza de azi. Cea mai mare bucurie a unui preot este bucuria care vine din partea tinerilor, atunci când vede că tinerii sunt pasionaţi de Cristos, de o viaţă frumoasă, curată. Preoţii se bucură mult atunci când tinerii îşi oferă disponibilitatea de a-i sluji pe ceilalţi, când participă la Liturghie, când luptă cu răul, cu ispita, cu păcatul.
– Se vorbeşte mult în aceste zile despre bucurie, dar şi despre fericire. Bucuria şi fericirea sunt unul şi acelaşi lucru? Care sunt diferenţele si punctele lor comune?
– Există atât diferenţe, cât şi asemănări între cele două. Bucuriile sunt de două feluri: cele efemere şi cele care durează. Adevărata fericire este cea care durează. Bucuriile de fiecare zi nu se pot numi fericire. Un exemplu concludent în acest sens este Apostolul Paul, care deşi era în închisoare, îi îndemna pe cei din Filipi la acea bucurie interioară, cea care provine din întâlnirea cu Cristos.
– Gândiţi-vă la un tânăr care după ce a terminat masterul, caută de ani buni un loc de muncă, dar nu găseşte; la unul care s-a născut cu handicap; la unul care nu găseşte o persoană cu care să se căsătorească. Cum se mai pot bucura aceşti tineri?
– Este vorba despre bucuria în suferinţă. Poate aţi auzit povestea acelui om, care din cauza muncii a rămas cocoşat. Într-o zi un tânăr l-a întrebat: „Moşule, ce ai în spate?”, iar omul a crezut că vrea să îşi bată joc de el, cum o făceau mulţi alţii. Omul i-a răspuns că are o cocoaşă, dar tânărul l-a corectat: „Nu, nu aveţi în spate o cocoaşă, ci o cutie cu două aripi, care într-o zi se va deschide, ca să puteţi zbura spre cer”. Există deci o bucurie şi o fericire care merg şi dincolo de suferinţă, acea bucurie printre lacrimi.
– Sunt mulţi tineri care nu îşi mai găsesc bucuria în Cristos şi aproape de Biserică. Ce credeţi că lipseşte? Oferă lumea ceva ce nu oferă Cristos şi Biserica? De ce uneori este mai atrăgătoare bucuria lumii?
– Este clar că lumea nu oferă ceea ce oferă Biserica. Chiar şi în Sfânta Scriptură, Isus ne vorbeşte despre cele două căi: cea largă şi cea strâmtă. Calea cea largă nu presupune nici un efort, te poartă valul, mergi unde merg si ceilalţi. Cea strâmtă cere de la noi luptă, renunţare, rugăciune, Liturghie.
– Sunt persoane care se bucură când fac un rău. Cum putem face diferenţa între o bucurie adevărată şi una falsă? De exemplu, atunci când bem o bere, mergem la discotecă, noi chiar ne bucurăm. Este aceasta o bucurie falsă?
– Pe ultima pagină a ziarului era o întrebare foarte interesantă: cerea să vă exprimaţi părerea cu privire la un verset din Paslmul 4: „Tu pui mai multă bucurie în inima mea decât au ei atunci când li se înmulţeşte grâul şi vinul”. Există bucurii false, ca atunci când cineva îşi invită prietenii doar pentru a bea împreună, dar atunci când te împrieteneşti cu cineva, începi să te schimbi. De aceea atunci când ne împrietenim cu Cristos, începem să lăsăm deoparte lucrurile care lui nu îi fac plăcere. Cu cât ne apropiem mai mult de lumină, cu atât vedem mai bine praful de pe haine şi începem să curăţăm haina. De aceea, invitaţia este de a ne apropia de lumină şi de a găsi adevărata bucurie.
– Sfinţii au avut o experienţă de bucurie autentică. În ce a constat această bucurie şi cum s-a manifestat ea?
– Bucuria sfinţilor este că l-au găsit pe Cristos, că au luat în serios porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele şi că au trăit cu adevărat viaţa creştină, jertfirea de sine. Chiar dacă au avut lupte de dus, bucuria lor s-a manifestat în trăirea de zi cu zi. Sfinţii aveau convingerea că Dumnezeu este mereu cu ei şi că le dă putere indiferent de greutăţi. Anii şi zilele pe care ni le-a dat Dumnezeu sunt ca pietrele preţioase, pe care ar trebui să le valorificăm bine, nu să le aruncăm cu indiferenţă.
