Interviu cu noul prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (I)
30.07.2012, Vatican (Catholica) - „Credinţa este caracterizată de deschiderea maximă. Este o relaţie personală cu Dumnezeu, care poartă în sine toate comorile înţelepciunii. Pentru aceasta, raţiunea noastră finită este mereu în mişcare spre Dumnezeul infinit. Putem să învăţăm mereu ceva nou şi să înţelegem cu profunzime tot mai mare bogăţia Revelaţiei. Nu vom putea să o epuizăm niciodată”, a afirmat noul prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Arhiepiscopul Gerhard Ludwig Muller, într-un colocviu lung pentru L’Osservatore Romano, apărut în traducere pe Ercis.ro. În timpul întâlnirii în anticul palat al Sfântului Oficiu, Mons. Muller a vorbit şi despre venirea sa în dicasterul Curiei romane, despre decizia sa de a deveni preot, despre timpul petrecut ca profesor de teologie şi ca Episcop, despre repetatele sale vizite în America Latină. A mai explicat că a învăţat să îl cunoască şi să îl aprecieze pe Joseph Ratzinger din Introducere la creştinism, care deja în 1968 era un best-seller. Vă oferim astăzi prima parte a interviului.
– Povestiţi-ne primele impresii în funcţia, abia asumată, de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, într-un loc pe care îl cunoşteaţi deja bine ca membru de mulţi ani al diferitelor organisme din Curia Romană.
– Timp de cinci ani, ca membru al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, am putut să particip la reuniunile Cardinalilor şi Episcopilor, admirând modul de a lucra conştiincios şi colegial. Misiunile acestui dicaster nu îmi sunt aşadar necunoscute. Mulţi ani am făcut parte şi din Comisia Teologică Internaţională şi am putut să colaborez şi cu alte dicastere. În ansamblu, însă, multe lucruri sunt pentru mine noi şi neobişnuite. Va fi nevoie de puţin timp înainte de a reuşi să mă orientez în structura complexă a Curiei. Desigur, pentru mine este nou mai ales rolul de prefect. Ca membru, am aprofundat documentele pregătite de Congregaţie şi am participat la consultări. Acum, în schimb, trebuie desfăşurată şi condusă munca de fiecare zi cu aceia care lucrează în dicaster, pregătind şi realizând în manieră corectă deciziile. Sunt recunoscător Sfântului Părinte pentru că mi-a acordat încredere şi mi-a încredinţat această misiune. Probleme care se prospectează sunt foarte mari dacă privim la Biserica universală, cu multele provocări pe care trebuie să le înfrunte şi în faţa unei anumite descurajări care se răspândeşte în unele locuri, dar pe care trebuie să le depăşim.
Avem şi problema de grupuri – de dreapta sau de stânga, cum se obişnuieşte să se spună – care ocupă mult din timpul nostru şi din atenţia noastră. Aici se naşte cu uşurinţă pericolul de a pierde puţin din vedere misiunea noastră principală, care este aceea de a vesti Evanghelia şi de a expune în mod concret doctrina Bisericii. Suntem convinşi că nu există alternativă la revelaţia lui Dumnezeu în Isus Cristos. Revelaţia răspunde la marile întrebări ale oamenilor din timpul nostru. Care este sensul vieţii mele? Cum pot înfrunta suferinţa? Există o speranţă care merge dincolo de moarte, dat fiind faptul că viaţa este scurtă şi dificilă? Suntem convinşi în mod fundamental că viziunea seculară şi imanentistă nu este suficientă. Nu putem găsi singuri un răspuns convingător. Pentru aceasta, revelaţia este o alinare, de vreme ce nu trebuie să căutăm cu orice preţ răspunsuri. Capacităţile noastre sunt însă atât de mari încât fac fiinţa umană capax infiniti. În Cristos, Dumnezeu cel infinit ni s-a manifestat. Cristos este răspunsul la întrebările noastre cele mai profunde. Pentru aceasta dorim să înfruntăm viitorul cu bucurie şi cu forţă.
– S-a scris mult despre noul prefect. În schimb, ne povestiţi chiar dumneavoastră ceva despre dumneavoastră, despre familia, despre studiile dumneavoastră, despre experienţa de cercetător şi profesor de teologie, de Episcop?
– Tatăl meu a fost timp de aproape patruzeci de ani un simplu muncitor la fabrica Opel din Russelsheim. Noi locuiam aproape, la Mainz-Finthen, o localitate mică întemeiată de romani – se găsesc şi astăzi rămăşiţele unui apeduct construit de ei. Din acest punct de vedere, amprenta noastră fundamentală este romană. La Mainz suntem încă foarte conştienţi de această moştenire şi suntem mândri de ea. A avea un orizont roman în inima Germaniei a lăsat un semn. Şi atunci când suntem catolici, cele două realităţi se leagă în mod automat. Mama mea era casnică. Sunt recunoscător părinţilor mei pentru că ne-au educat în manieră normală din punct de vedere uman, fără a exagera într-o direcţie sau alta. Astfel, am crescut în credinţa catolică şi în practicarea ei, în echilibrul just între libertate şi obligaţii, cu principii clare. Şi astăzi sunt pe deplin de acord cu părinţii mei.
Au urmat apoi studiile teologice, mulţumită cărora mi-am însuşit o dimensiune mai profundă a credinţei. Pentru alegerea mea de a deveni preot a fost important că am continuat să întâlnesc preoţi care duceau o viaţă spirituală exemplară, cu o exigenţă intelectuală. Din acest punct de vedere, pentru mine nu au existat niciodată contradicţii între faptul de a fi preot şi studiu. Mereu am fost convins că credinţa catolică corespunde celor mai înalte exigenţe intelectuale şi că nu trebuie să ne ascundem. Biserica se poate mândri cu multe figuri mari în istoria culturii. Pentru aceasta putem răspunde cu siguranţă la marile provocări ale ştiinţelor naturale, ale istoriei, ale sociologiei şi ale politicii. Credinţa este caracterizată de deschiderea maximă. Este o relaţie personală cu Dumnezeu, care poartă în sine toate comorile înţelepciunii.
Pentru aceasta, raţiunea noastră finită este mereu în mişcare spre Dumnezeul infinit. Putem să învăţăm mereu ceva nou şi să înţelegem cu profunzime tot mai mare bogăţia Revelaţiei. Nu vom putea să o epuizăm niciodată. Ca Episcop am continuat să le subliniez seminariştilor că identitatea vocaţiei la preoţie are nevoie de întâlnirea cu preoţi autentici. Credinţa începe cu întâlnirile personale, pornind de la părinţi, de la preoţi, de la prieteni, în parohie, în Dieceză, în acea mare familie care este Biserica universală. Nu trebuie să se teamă niciodată de confruntarea intelectuală; nu avem o credinţă oarbă, dar credinţa nu poate fi redusă în mod raţionalist. Le doresc tuturor să aibă o experienţă asemănătoare cu a mea: aceea de a se identifica în manieră simplă şi fără probleme cu credinţa catolică şi de a o practica. Este foarte frumos.
– Papa Benedict al XVI-lea v-a încredinţat îngrijirea „Gesammelte Schriften”. V-a lăsat şi apartamentul său roman, unde Cardinalul Ratzinger a trăit până la conclavul din 2005 şi unde mai sunt încă multe cărţi ale sale. Cum l-aţi cunoscut pe Joseph Ratzinger?
– Ca tânăr student, am citit cartea sa „Introducere în creştinism”. A fost publicată în 1968 şi practic am absorbit-o ca nişte bureţi. De fapt, în acei ani era incertitudine în seminarii. În carte, mărturisirea de credinţă a Bisericii este expusă în mod convingător, analizată cu ajutorul raţiunii şi explicată cu măiestrie. Este vorba de o temă importantă care caracterizează întreaga operă teologică a lui Joseph Ratzinger: fides et ratio, credinţa şi raţiunea. Apoi l-am cunoscut şi am învăţat să îl apreciez pe Ratzinger şi personal. În activitatea mea ca profesor şi Episcop a fost pentru mine un sprijin şi un punct de referinţă clar. L-aş defini un prieten patern, fiind mai bătrân decât mine cu o generaţie. Şi consider că motivul venirii mele la Roma nu este desigur acela de a-l împovăra cu diferite probleme. Misiunea mea este să îl scutesc de o parte a muncii şi nu să îi prezint probleme care pot să fie rezolvate deja la nivelul nostru. Sfântul Părinte are misiunea importantă de a vesti Evanghelia şi de a-i întări pe fraţi în credinţă. Ne revine nouă să tratăm toate problemele mai puţin plăcute, pentru ca să nu fie împovărat cu prea multe lucruri, deşi este desigur informat mereu despre lucrurile esenţiale.
– Cu puţin înainte de încheierea Conciliului, Papa Paul al VI-lea a transformat Sfântul Oficiu în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Ce credeţi despre această schimbare şi despre rolul dicasterului astăzi?
– Biserica este înainte de toate o comunitate de credinţă, deci credinţa revelată este binele cel mai important, pe care trebuie să îl transmitem, să îl vestim, să îl păstrăm. Isus i-a încredinţat lui Petru şi succesorilor săi magisteriul universal, şi pe acesta trebuie să îl slujească dicasterul. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei are aşadar responsabilitatea pentru ceea ce se referă la întreaga Biserică în profunzime: credinţa care ne conduce la mântuire şi la comuniunea cu Dumnezeu şi între noi. Cred că aspectul cel mai important al transformării dicasterului nu s-a referit la raportul cu celelalte instituţii ale Sfântului Scaun, ci la orientarea principală a muncii sale. Papa Paul al VI-lea dorea să fie pus pe primul plan aspectul pozitiv: Congregaţia trebuie înainte de toate să promoveze şi să facă comprehensibilă credinţa, şi acesta este factorul decisiv.
La aceasta se adaugă apoi faptul că credinţa trebuie să fie apărată împotriva erorilor şi deformărilor. Chiar în timpul prezent avem nevoie de speranţă şi de semnale pentru a porni din nou. Dacă privim la lume, mai ales la ţările noastre europene, care desigur sunt cele pe care le cunosc mai bine, vedem mulţi politicieni şi economişti care fac lucruri extraordinare; însă nu sunt primii la care să privim atunci când este vorba de a transmite speranţă şi încredere. Aici văd eu una dintre principalele misiuni ale Congregaţiei şi ale Bisericii în general: trebuie să redescoperim şi să facem să strălucească din nou credinţa ca putere pozitivă, ca forţă a speranţei şi ca potenţial pentru a depăşi conflicte şi tensiuni şi să continuăm să ne întâlnim în mărturisirea comună a Dumnezeului unul şi întreit.
