Rugăciunile noastre nu sunt niciodată irosite
14.09.2012, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a folosit audienţa sa generală de miercuri, 12 septembrie 2012, pentru a explica faptul că nu există rugăciuni irosite. „Trebuie să fim siguri că nu există rugăciuni superflue, inutile; niciuna nu este pierdută”, le-a spus Papa celor peste 8.000 de pelerini adunaţi în această zi în Aula Paul al VI-lea din Vatican. „Adesea, în faţa răului, avem senzaţia că nu putem face nimic, dar tocmai rugăciunea noastră este primul răspuns şi cel mai eficace pe care îl putem da şi care face mai puternică angajarea noastră zilnică în răspândirea binelui. Puterea lui Dumnezeu face rodnică slăbiciunea noastră”.
Sfântul Părinte a continuat analiza lui săptămânală asupra rugăciunii în istoria mântuirii, concentrându-se în particular asupra celei de-a doua părţi a Apocalipsului, ultima carte din Biblie. În pasajele sale, a explicat el, adunarea creştină este chemată „să citească în profunzime istoria pe care o trăieşte, învăţând să discearnă cu credinţă evenimentele pentru a colabora, cu acţiunea sa, la dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu”. Astfel, „adunarea este invitată să urce în cer pentru a privi realitatea cu ochii lui Dumnezeu”. Planul lui Dumnezeu pentru istorie şi omenire este, însă, închis ermetic într-o carte cu „şapte sigilii şi nimeni nu este în stare să o citească”. Există totuşi un remediu „pentru rătăcirea omului în faţa misterului istoriei: cineva este în stare să deschidă cartea şi să o lumineze: Cristos, Mielul jertfit în Sacrificiul Crucii, dar care stă în picioare, semn al Învierii Sale. Şi tocmai Mielul, Cristos mort şi înviat, deschide progresiv sigiliile şi dezvăluie planul lui Dumnezeu, sensul profund al istoriei”.
Acest episod, a spus Papa, ne aminteşte „care este drumul pentru a şti să citim faptele istoriei şi ale vieţii noastre însăşi. Ridicând privirea spre cerul lui Dumnezeu, în raportul constant cu Cristos, deschizându-i inima noastră şi mintea noastră în rugăciunea personală şi comunitară, noi învăţăm să vedem lucrurile în mod nou şi să le percepem sensul adevărat. Rugăciunea este ca o fereastră deschisă care ne permite să ţinem privirea îndreptată spre Dumnezeu, nu numai pentru a ne aminti ţinta spre care suntem îndreptaţi, ci şi pentru a lăsa ca voinţa lui Dumnezeu să lumineze drumul nostru pământesc şi să ne ajute să îl trăim cu intensitate şi angajare”. În faţa realităţilor adesea dramatice ale lumii de astăzi, „comunitatea eclezială este invitată să nu îşi piardă niciodată speranţa, să creadă cu fermitate că aparenta atotputernicie a celui rău se ciocneşte cu adevărata atotputernicie care este cea a lui Dumnezeu… În istoria omului a intrat forţa lui Dumnezeu, care nu numai că este în măsură să contrabalanseze răul, ci chiar să îl învingă”.
„Dumnezeu s-a apropiat atât de mult încât a coborât în întunericul morţii pentru a o lumina cu strălucirea vieţii Sale divine; a luat asupra Sa răul lumii pentru a o purifica prin focul iubirii Sale”. De aceea, ca şi creştini, „nu putem fi niciodată pesimişti… Mai ales rugăciunea ne educă să vedem semnele lui Dumnezeu, prezenţa şi acţiunea Sa, ba chiar să fim noi înşine lumini ale binelui, care răspândesc speranţă şi arată că victoria este a lui Dumnezeu”. Pontiful a explicat că imaginea îngerului „care ţine în mână un vas de aur pentru tămâiere în care pune încontinuu boabele de tămâie, adică rugăciunile noastre, al căror miros plăcut este oferit împreună cu rugăciunile care se înalţă în faţa lui Dumnezeu… este un simbolism care ne spune că toate rugăciunile noastre – cu toate limitele, truda, sărăcia, ariditatea, imperfecţiunile pe care le pot avea – sunt aproape purificate şi ajung la inima lui Dumnezeu”. El „nu este insensibil faţă de rugăciunile noastre, intervine şi face simţită puterea Sa şi glasul Său pe pământ”.
