Mons. Monterisi: Prelatura personală, o formă juridică ce îmbogăţeşte comuniunea Bisericii
27.11.2012, Roma (Catholica) - Acum 30 de ani, pe 28 noiembrie 1982, Papa Ioan Paul al II-lea a înfiinţat prelatura Opus Dei. Cu această ocazie situl OpusDei.ro a publicat un interviu cu Cardinal Francesco Monterisi, fostul secretar al Congregaţiei pentru Episcopi, pe care îl reluăm în mare în continuare.
– Excelenţă, Papa Ioan Paul al II-lea a ridicat prelatura Opus Dei pe 28 noiembrie 1982. În opinia Dvs, care sunt beneficiile pe care Diecezele le pot aştepta de la o configuraţie juridică a acestui tip?
– Putem începe să facem un bilanţ al activităţii desfăşurate de către membrii prelaturii în această perioadă. Slujitorul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea, a remarcat faptul că aparţinerea credincioşilor laici atât propriei lor Dieceze cât şi prelaturii Opus Dei, „face ca misiunea specifică a prelaturii să conveargă cu eforturile de evanghelizare ale oricărei Biserici particulare”.
– Care a fost motivul care l-a condus pe Papa Ioan Paul al II-lea să pună în aplicare pentru prima dată forma juridică conciliară a prelaturilor personale, ridicând chiar acea a Opus Dei?
– Pentru a răspunde la această întrebare ar fi bine să începem descriind Opus Dei, precum se arăta în ochii Sfântului Părinte şi ai Bisericii, când a apărut necesitatea recunoaşterii acesteia de către Sfântul Scaun. Opus Dei, care ţâşnea în 1928 din inima şi din mintea Sfântului Josemaria Escrivá de Balaguer, era o lucrare apostolică nouă, originală, care avea particularităţi care trebuiau luate în considerare pentru a deveni o realitate recunoscută de către Biserica în ordonanţa sa, adică Dreptul Canonic. Erau de fapt mii de credincioşi răspândiţi în multe Dieceze ale celor cinci continente care se alăturaseră acestui ideal propus de către Sfântul Josemaría Escrivá: idealul de-a răspunde chemării la sfinţenie şi la apostolat în realitatea de zi cu zi din viaţa lor. Aceşti credincioşi aveau nevoie să primească un ajutor special, pastoral pentru a atinge acest scop; exista, de asemenea, un mare număr de preoţi care, urmărind inspiraţia fondatorului însuşi al Opus Dei, se simţeau chemaţi de la Domnul ca preoţi seculari, adică fără să fie călugări, pentru a exercita slujirea lor în favoarea acestor laici care tindeau la sfinţenie în viaţa obişnuită. În sfârşit, apărea necesitatea de a încredinţa această nouă realitate apostolică conducerii unei persoane, prelatul, care cu ajutorul colaboratorilor săi să coordoneze viaţa şi acţiunea Opus Dei în întreagă lume.
Acestea sunt elementele care au dus la acordarea formei juridice de prelatură personală pentru Opus Dei. Cine citeşte Constituţia Apostolica „Ut sit”, prin care a fost înfiinţată Prelatura Opus Dei în 1982, înţelege uşor că această formă juridică a prelaturii personale este cea mai potrivită, pentru a asigura că Opus Dei, aşa cum l-a conceput Sfântul Josemaría Escrivá după lumina adâncii sale spiritualităţi, îşi atinge ţelul de a-şi îndeplini misiunea în Biserică.
– Unora consideră că natura juridică a prelaturii personale asigură un fel de status de „independenţă”. Cum stau lucrurile?
– Figura prelaturii nu este o „formulă de independenţă”, precum uneori se aude, ci dimpotrivă, este un răspuns al ierarhiei Bisericii orientat spre o nevoie pastorală specială. Când Papa Ioan Paul al II-lea a înfiinţat prelatura, credincioşii precum şi activităţile formative ale Opus Dei nu au devenit „independente” faţă de ierarhia ecleziastică. Dimpotrivă, chiar Ierarhia a cuprins această realitate printr-un prelat numit de către Papa. Prelatul are sarcina de a călăuzi prelatura în comuniune cu toţi Episcopii. În acelaşi timp, el este dator să păstreze Opus Dei şi toate activităţile sale în comuniune cu Sfântul Părinte „cum et sub Petro”.
Comuniunea cu Sfântul Scaun se arată în diferite îndatoriri concrete, precum, de exemplu, obligaţia raportului cincinal despre situaţia prelaturii, legăturile cu dicasterele Curiei Romane şi în special cu Congregaţia pentru Episcopi, care are competenţa despre subiectele prelaturii însăşi. Mai mult decât atât, laicii Opus Dei, prin faptul de a fi membri prelaturii, nu schimbă nimic în poziţia lor de credincioşii ai Diecezei. Devin chiar mai conştienţi apartenenţei lor la Biserică, începând cu Dieceza sau Eparhia în care locuiesc şi lucrează.
Aşadar, roadele apostolice ale Opus Dei sunt un beneficiu pentru Diecezele unde trăiesc credincioşii prelaturii. Experienţa din aceşti ani ai prezenţei Prelaturii Opus Dei în atâtea Dieceze ale lumii întregi confirmă realitatea unei muncii apostolice intense în comuniune cu Episcopii diecezani. În concluzie, se poate zice că, în acest sens, prelaturile personale contribuie la îmbogăţirea comuniunii Bisericii. Forma juridică a prelaturii, precum toate celelalte circumscripţii bisericeşti, favorizează – cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea – „convergenţa organică a preoţilor şi laicilor” pentru binele Bisericii şi dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
