Mons. Vincenzo Paglia: Familia în spiritul Crăciunului (I)
24.12.2012, Vatican (Catholica) - După ce a fost mulţi ani conducătorul spiritual al Comunităţii Sant’Egidio, apoi, timp de doisprezece ani (2000-2012) Episcop de Terni-Narni-Amelia, în iunie, Mons. Vincenzo Paglia s-a întors la Roma, ca urmare a numirii ca preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Familie. Biroul dicasterului vatican, în care Mons. Paglia a acordat interviul pentru agenţia Zenit, este în mod semnificativ la doi paşi de Bazilica „Sfânta Maria” din Trastevere, unde a fost paroh timp de douăzeci de ani şi unde în urmă cu treizeci de ani a început iniţiativa lăudabilă a mesei de Crăciun cu săracii din Roma. La câţiva metri mai încolo, sediul internaţional al Comunităţii Sant’Egidio.
În acest colţ în inima lui Trastevere se împletesc trecutul, prezentul şi viitorul Mons. Paglia: atâtea amintiri şi inspiraţii pentru angajarea pastorală actuală ale cărei provocări mai actuale le-a trasat prelatul în colocviu cu agenţia Zenit. Redăm în două părţi interviul, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro. Astăzi prima parte.
– Excelenţă, care sunt provocările de astăzi pentru familie, pentru Biserică, deci şi pentru dicasterul prezidat de dumneavoastră?
– Astăzi ne aflăm în faţa unei contradicţii singulare: pe de o parte toate datele ne arată necesitatea de familie care reiese din dorinţa tinerilor. În ţări ca Italia sau Franţa, aproape 80% dintre tineri vor să întemeieze o familie, vor să trăiască toată viaţa cu un singur bărbat sau cu o singură femeie. Contradicţia este că această dorinţă este frântă imediat ce apare, pentru că există o cultură dominantă care, de fapt, este opusă. Şi aici atingem unul dintre nodurile cruciale ale societăţii contemporane, cel puţin cea occidentală, care însă nu este percepută: dacă Geneza afirmă: „nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18), în cultura contemporană se spune că este bine ca individul să fie „absolut”, în sensul de ab solutus, adică dezlegat de orice legătură cu Dumnezeu, cu ceilalţi, cu familia. De fapt, relativismul şi individualismul pentru a se afirma trebuie înainte de toate să distrugă familia întrucât este primul antidot la singurătate. Pentru aceasta, angajarea Bisericii – şi îndeosebi a dicasterului nostru – este şi aceea de a învia o nouă „cultură a familiei”, pentru ca familia să fie readusă în centrul dezbaterii politice, economice şi culturale.
– Care sunt căile?
– Prima este eminamente creştină: familiile credincioase trebuie să mărturisească credinţa şi frumuseţea forţei lor chiar cu toate problemele care există. Însă familiile creştine trebuie să aducă şi stabilitatea unui fundament, indisolubilitatea unui raport, altminteri societatea însăşi este întemeiată pe nisip. A doua cale este cu caracter mai cultural: trebuie să fim capabili să traducem în cultură această aspiraţie. Înseamnă că trebuie să facem să se înţeleagă raţionalitatea, forţa şi frumuseţea familiei pentru întreaga societate, nu numai pentru Biserică. Acest lucru cere o angajare din răsputeri în versantul culturii, de la mass-media la dezbaterile culturale, până la artă şi la angajarea în sediile naţionale şi internaţionale, chiar şi la nivel legislativ.
Nu numai Biserica trebuie să ducă înainte această bătălie. În măsura în care există o frumoasă mărturie şi o înălţime culturală, cu siguranţă vom găsi mulţi aliaţi, pornind de la Bisericile creştine, îndeosebi ortodoxe, dar mă gândesc şi la evrei, la musulmani, la oamenii de cultură. Să privim ce s-a întâmplat în Franţa: Episcopii duc o bătălie împotriva căsătoriei gay, pe de o parte clară dar de mare interes, primind sprijinul marelui rabin, al federaţiei luterane, al multor laici, al musulmanilor. Nu tratăm pur şi simplu o problemă de credinţă, ci unul din pilaştrii societăţii.
– Dar cum trebuie să se răspundă celor care spun că „familia s-a schimbat” sau că există „familii de natură diferită”?
– Pe de o parte familia este slăbită, „lovită de târnăcop”, pe de altă pare există cei care o vor cu orice preţ. Există şi din aceia care refuză căsătoria şi merg să convieţuiască, dar apoi ar vrea să fie echivalată cu o căsătorie de iure. Trebuie să fim atenţi la acest Babel lingvistic şi să redăm valoare cuvintelor, pentru că primul mod pentru a ne distruge reciproc este acela de a elimina sensul cuvintelor. Este adevărat că familia în decursul secolelor s-a schimbat. În multe aspecte, slavă Domnului, s-a schimbat în mod pozitiv: de exemplu, nu există îndoială că este mult mai bine că cei doi tineri sunt cei care se aleg şi nu părinţii lor. Însă, cu toate schimbările posibile, o familie va rămâne compusă mereu dintr-un bărbat, o femei şi copii, bunici şi nepoţi. Şi casele de acum 2000 de ani erau diferite de cele de astăzi, dar în substanţă era mereu compuse din patru pereţi şi un acoperiş. Familia, în toate culturile şi la toate latitudinile, are o dimensiune foarte clară. Iată pentru ce a elimina acest fundament sau a-l slăbi este ca şi cum s-ar elimina fundamentele socialităţii şi ale societăţii.
Cicero definea familia cu următoarele cuvinte: Principium urbis et quasi seminarium rei publicae. Aşadar, familia este prima mică realitate, unde învăţăm să convieţuim, unde învăţăm cum se devine cetăţeni, este locul în care se învaţă să se edifice sarcina publică sau, dacă se vrea, să se convieţuiască între diferiţi. Aceasta este motivaţia care face trainice oraşele şi statele, însuşi conceptul de naţiune. Iată pentru ce, dacă se distruge stabilitatea, fidelitatea, faptul de a putea avea încredere în această mică societate, noi minăm tot ceea ce cunoaşte acel „noi”, pentru a exalta numai „eul”. Este clar că nu se poate face troc o casă cu o coloană. Într-o lume făcută numai din coloane nu se poate trăi: dacă apoi coloanele se mişcă, se lovesc una împotriva celeilalte…
