Întruparea este darul lui Dumnezeu pentru omenire
09.01.2013, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a reflectat asupra misterului Întrupării în cadrul audienţei sale generale din 9 ianuarie 2013, numindu-l „darul originar al Crăciunului”. „În noaptea aceea sfântă, Dumnezeu, făcându-se trup, a voit să se facă dar pentru oameni, s-a dat pe Sine însuşi pentru noi; Dumnezeu a făcut din Fiul Său unic un dar pentru noi, a asumat umanitatea noastră pentru a ne dărui dumnezeirea Sa”, a spus Papa în cadrul audienţei din Aula Paul al VI-lea din Vatican. „Găsim aici modelul dăruirii noastre, pentru ca relaţiile noastre, în special cele mai importante, să fie conduse de gratuitatea iubirii”. Papa Benedict al XVI-lea a pornit de la termenul „Întrupare”, pe care l-a dezvoltat prin reflecţie asupra cuvintelor din Evanghelia lui Ioan, „Cuvântul s-a făcut trup”.
Cuvântul „trup”, a spus el, în contextul ebraic, „indică omul în integralitatea sa, omul întreg”. Astfel sunt semnificative timpul şi locul anume în care Cristos a devenit om: pentru El sunt importante circumstanţele particulare ale vieţii fiecăruia. „Aceasta pentru a ne spune că mântuirea adusă de Dumnezeu întrupat în Isus din Nazaret îl atinge pe om în realitatea sa concretă şi în orice situaţie s-ar afla”. „Dumnezeu a asumat condiţia umană pentru a o vindeca de tot ceea ce o separă de El, pentru a ne permite să îl chemăm, în Fiul Său Unicul Născut, cu numele de ‘Abba, Tată’ şi să fim cu adevărat fii ai lui Dumnezeu”. Pontiful a spus că există pericolul de a deveni atât de obişnuiţi cu faptul că „Cuvântul s-a făcut trup” încât să îi uităm semnificaţia profundă.
„Este important să recuperăm uimirea în faţa acestui mister, să ne lăsăm învăluiţi de măreţia acestui eveniment: Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu, Creatorul a toate, a parcurs ca om drumurile noastre, intrând în timpul omului, pentru a ne comunica însăşi viaţa Sa. Şi a făcut aceasta nu cu strălucirea unui suveran, care supune lumea cu puterea sa, ci cu umilinţa unui prunc”. Pontiful a subliniat că „acţiunea lui Dumnezeu nu se limitează la cuvinte, ba chiar am putea spune că El nu se mulţumeşte să vorbească, ci se cufundă în istoria noastră şi asumă asupra Sa truda şi povara vieţii umane”. De asemenea, credinţa noastră „nu trebuie să fie limitată la sfera sentimentelor, a emoţiilor, ci trebuie să intre în concretul existenţei noastre, adică trebuie să atingă viaţa noastră de fiecare zi şi să o orienteze şi în mod practic… Credinţa are un aspect fundamental care priveşte nu numai mintea şi inima, ci întreaga noastră viaţă”.
Papa a concluzionat analizând legătura dintre Vechiul şi Noul Testament. În prologul Evangheliei sale, Sf. Ioan „face aluzie în mod clar la relatarea Creaţiei care se găseşte în primele capitole din Cartea Genezei, şi o reciteşte în lumina lui Cristos. Acesta este un criteriu fundamental în lectura creştină a Bibliei: Vechiul şi Noul Testament trebuie citite împreună mereu şi pornind de la Noul Testament se dezvăluie sensul cel mai profund şi al Vechiului Testament”. În Cristos, „noul Adam”, „în acel prunc, Fiul lui Dumnezeu contemplat la Crăciun, putem recunoaşte adevărata faţă, nu numai a lui Dumnezeu, ci adevărata faţă a fiinţei umane; şi numai deschizându-ne la acţiunea harului Său şi încercând în fiecare zi să îl urmăm, vom realiza planul lui Dumnezeu pentru noi, pentru fiecare dintre noi”.
