O sentinţă a CEDO în patru cazuri privind libertatea religioasă
16.01.2013, Londra (Catholica) - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că Marea Britanie nu a ocrotit dreptul Nadiei Eweida, o angajată de la „British Airways”, să poarte crucea la locul de muncă. Sentinţa, dată în ziua de 15 ianuarie 2013, cere să se dea doamnei Eweida 2.000 de euro pentru daune morale şi 30.000 de euro pentru cheltuieli procesuale. În aceeaşi sentinţă, Curtea a refuzat recursul lui Shirley Chaplin, o infirmieră, explicând că spitalul în care lucra aceasta din urmă avea dreptul să o împiedice să poarte o cruce din motive de „sănătate şi siguranţă”. Ambele femei pierduseră cauzele lor în Tribunalele de muncă din Marea Britanie, după ce le-a fost refuzat dreptul de a purta crucea ca simbol al credinţei lor, pentru că directivele despre uniformele angajaţilor firmei nu prevedeau aceasta, citim în relatarea de pe Ercis.ro, preluată de la Agenţia SIR.
În sentinţă, decizia este explicată astfel: „Curtea subliniază importanţa libertăţii de religie, element esenţial al identităţii credincioşilor şi fundament, printre altele, al societăţilor democratice pluraliste. Libertatea de religie, garantată de art. 9 din Convenţie, implică libertatea de a manifesta propria religie, şi la locul de muncă. Totuşi, atunci când practica religioasă a unui individ încalcă drepturile altuia, ea poate să fie obiect de restricţii”. „Revine în primul rând autorităţilor statelor membre – adaugă Curtea – să determine măsurile pe care le consideră necesare. La rândul său, Curtea are ca misiune să verifice dacă măsurile luate la nivel naţional se justifică din principiu şi dacă menţin un echilibru just între diferitele drepturi şi interese”. În cazul doamnei Eweida, sentinţa Curţii Europene arată că înaintea ei, alţi angajaţi de la „British Airways” au fost autorizaţi să poarte însemne religioase cum ar fi turbanul şi hijab-ul, fără nici un efect negativ asupra imaginii mărcii şi a reputaţiei societăţii. Curtea a considerat apoi că autorităţile britanice, în acest caz specific, nu au ocrotit suficient dreptul doamnei Eweida de a-şi „manifesta” propria apartenenţă religioasă. Este diferit în schimb cazul lui Shirley Chaplin, deoarece „responsabilii unui spital sunt mai bine predispuşi de un Tribunal pentru a lua decizii în materie de siguranţă clinică”.
În aceeaşi sentinţă, Curtea a refuzat apelul altor doi creştini care îşi pierduseră serviciul pentru că au refuzat să desfăşoare îndatoririle muncii lor pe care o considerau o formă de graţiere a homosexualităţii. Gary McFarlane, un consilier, care nu a dorit să ajute, cu terapii sexuale, un cuplu de homosexuali, şi Lillian Ladele, o angajată publică, ce nu a dorit să celebreze uniuni civile, au pierdut apelul lor. Curtea aminteşte că „orice diferenţă de tratament pe baza orientării sexuale nu poate să fie justificată decât de motive deosebit de puternice şi că situaţia cuplurilor homosexuale este comparabilă cu aceea a cuplurilor heterosexuale în ceea ce priveşte necesitatea de recunoaştere a ocrotirii juridice şi protecţie a relaţiilor lor”.
Între primele reacţii la această sentinţă, Arhiepiscopul anglican de York, John Sentamu, al doilea ca importanţă, după cel de Canterbury, în ierarhia anglicană, a comentat sentinţa Curţii: „Creştinii şi adepţii altor religii ar trebui să fie liberi să poarte simbolurile lor fără a îndura discriminări”. „Creştinii nu sunt obligaţi să poarte o cruce, dar ar trebui să fie liberi să demonstreze iubirea lor faţă de Isus şi încrederea în El în acest mod, dacă doresc”. „În iulie 2012, Sinodul general a decis că este vocaţia creştinilor să îşi rânduiască viaţa lor urmând învăţăturile Sfintelor Scripturi şi să manifeste credinţa lor în locuri publice şi private”, a mai spus Arhiepiscopul de York. „Aceasta înseamnă a exprima credinţa lor atât în scris cât şi vorbind, şi în actele practice de slujire a comunităţii locale şi a naţiunii. Legea cu privire la oportunităţile egale din 2010 îi încurajează pe angajaţi, inclusiv persoanele religioase, să îmbrăţişeze diversitatea. Dacă se poate purta o cruce sau se pot face rugăciuni – nu tribunalele şi Curtea Drepturilor Omului ar trebui decidă aceasta”.
