Despre ispitirea lui Isus şi ispitirile noastre
17.02.2013, Vatican (Catholica) - Aproximativ 50.000 de persoane au asistat astăzi la penultima apariţie publică a Papei Benedict al XVI-lea, la miezul zilei, pentru antifonul marian Angelus. Mulţi pelerini au purtat pancarte în care îşi arătau susţinerea faţă de actualul Pontif, care îşi va încheia la sfârşitul lunii februarie pontificatul. Redăm textul alocuţiunii Sfântului Părinte, după traducerea oferită de redacţia română a Radio Vatican.
Dragi fraţi şi surori,
Miercurea trecută, cu tradiţionalul rit al cenuşii, am intrat în Postul Mare, timp de convertire şi de pocăinţă, ca pregătire la Paşti. Biserica, mamă şi învăţătoare, îi cheamă pe toţi membrii ei să se reînnoiască spiritual, să se reorienteze cu determinare spre Dumnezeu, renegând orgoliul şi egoismul pentru a trăi în iubire. În acest An al Credinţei, Postul Mare este un timp prielnic pentru a redescoperi credinţa în Dumnezeu drept criteriu de bază pentru viaţa noastră şi viaţa Bisericii. Aceasta presupune mereu o luptă, o confruntare spirituală, pentru că, natural, duhul răului se opune sfinţirii noastre şi caută să ne facă să deviem de la calea lui Dumnezeu. De aceea, în prima duminică din Postul Mare, se proclamă în fiecare an Evanghelia ispitirilor lui Isus în pustiu.
Isus, într-adevăr, după ce a primit „învestitura” ca Mesia – „Unsul” Duhului Sfânt – la botezul în Iordan, a fost condus de acelaşi Duh în pustiu ca să fie ispitit de diavol. La începutul activităţii sale publice, Isus a trebuit să demaşte şi să respingă falsele imagini despre Mesia pe care i le propunea ispititorul. Dar aceste ispitiri sunt şi false imagini despre om, care ameninţă constant conştiinţa noastră, travestite în propuneri convenabile şi eficace, chiar bune. Evangheliştii Matei şi Luca prezintă cele trei ispitiri ale lui Isus, diferenţiindu-se uşor numai în ce priveşte ordinea. Nucleul lor central constă întotdeauna în instrumentalizarea lui Dumnezeu în scopuri personale, dând mai mare importanţă succesului sau bunurilor materiale. Ispititorul este subtil: nu împinge direct spre rău, ci spre falsul bine, făcându-ne să credem că adevăratele realităţi sunt puterea şi ceea ce satisface nevoile primare. În acest fel, Dumnezeu devine secundar, se reduce la un mijloc, în definitiv, devine neadevărat, nu mai contează, dispare. În cele din urmă, în ispitiri este în joc credinţa, pentru că este în joc Dumnezeu. În momentele decisive ale vieţii, dar, privind mai bine, în orice moment, ne aflăm la o răscruce: vrem să urmăm eul nostru sau pe Dumnezeu, interesul individual sau adevăratul Bine, ceea ce este realmente bine?
După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ispitele fac parte din „coborârea” lui Isus în condiţia noastră omenească, în abisul păcatului şi al consecinţelor lui. O „coborâre” pe care Isus a parcurs-o până la capăt, până la moartea pe cruce şi în iadul îndepărtării extreme de Dumnezeu. În acest fel, El este mâna pe care Dumnezeu o întinde omului, oiţei rătăcite, pentru a o readuce în siguranţă. Aşa cum ne învaţă Sf. Augustin, Isus a luat de la noi ispitele, ca să ne dăruiască nouă biruinţa sa (cf. Enarr. in Psalmos, 60,3: PL 36, 724). Să nu ne fie deci teamă să înfruntăm şi noi lupta cu duhul răului: important este să o facem împreună cu El, cu Cristos, Biruitorul. Şi pentru a sta cu El, să ne adresăm Mamei, Mariei: să o invocăm cu încredere de fii în ceasul încercării, şi ea ne va face să simţim puterea prezenţei Fiului ei dumnezeiesc, pentru a respinge ispitele prin Cuvântul lui Cristos şi astfel să îl readucem pe Dumnezeu în centrul vieţii noastre.
