Papa către Dieceza sa: Pentru o lume nouă trebuie o inimă nouă
20.06.2013, Vatican (Catholica) - „Nu îmi este ruşine de Evanghelie”, a fost tema catehezei pe care Papa Francisc a susţinut-o luni după-masă, în Aula Paul al VI-lea, pentru inaugurarea Congresului Eclezial (17-19 iunie) ce închide anul pastoral în Dieceza de Roma. Tema anului pastoral a fost: „Cristoase, avem nevoie de Tine! Responsabilitatea botezaţilor în proclamarea lui Isus Cristos”.
Întâlnirea a început cu salutul Cardinalului Agostino Vallini, Vicar General al Diecezei de Roma. A urmat lectura din prima Scrisoare a Sf. Paul către Romani, care conţine frazele ce au inspirat cateheza Papei: „Nu mă ruşinez de Evanghelie. […] Noi toţi, care am fost botezaţi în Cristos Isus […] nu mai suntem sub Lege, ci sub har”. Textul pregătit a fost presărat de Papa, ca de obicei, de intervenţii libere. „Sunt mulţi revoluţionarii în istorie, au fost mulţi. Dar niciunul nu a avut forţa acestei revoluţii pe care ne-a adus-o Isus: o revoluţie pentru a transforma istoria, o revoluţie care schimbă în profunzime inima omului. Revoluţiile din istorie au schimbat sistemele politice, economice, însă niciuna dintre ele n-a modificat cu adevărat inima omului. Adevărata revoluţie, aceea care transformă radical viaţa, a săvârşit-o Isus Cristos prin Învierea sa: Crucea şi Învierea. Şi Papa Benedict al XVI-lea spunea, despre această revoluţie, că ‘este cea mai mare schimbare din istoria omenirii’.”
„Aceasta este experienţa pe care o trăieşte Apostolul Paul”, a subliniat Papa. „După ce l-a întâlnit pe Isus pe drumul Damascului, schimbă radical perspectiva sa de viaţă şi primeşte Botezul. Dumnezeu transformă inima lui! Dar gândiţi-vă: un persecutor, unul care urmărea Biserica şi pe creştini, devine un sfânt, un creştin până la oase, chiar un creştin adevărat! […] Prin Botez, şi noi participăm la aceeaşi schimbare şi, asemenea lui Paul, şi noi putem ‘să umblăm într-o viaţă nouă’. […] Suntem conduşi să credem că o lume nouă se construieşte în primul rând prin schimbarea structurilor. Credinţa ne spune că doar o inimă nouă, una regenerată de Dumnezeu, poate crea o lume nouă: o inimă care iubeşte, o inimă care suferă, o inimă care se bucură cu alţii, o inimă plină de duioşie faţă de cel care, având imprimate rănile vieţii, se simte la periferia societăţii. Iubirea este cea mai mare forţă de transformare a realităţii, pentru că dărâmă zidurile egoismului şi umple gropile care ne ţine depărtaţi unii de alţii.”
„Aici, la Roma, există oameni care trăiesc fără speranţă. Fiecare dintre noi se poate gândi, în tăcere, la persoanele care trăiesc fără speranţă şi sunt cufundate într-o profundă tristeţe din care încearcă să iasă crezând că găsesc fericirea în alcool, în droguri, în jocurile de noroc, în puterea banului, în sexualitatea fără reguli… Dar ajung şi mai dezamăgiţi şi uneori îşi răbufnesc furia lor faţă de viaţă cu comportamente violente şi nedemne de om. Câte persoane triste, câte persoane triste, fără speranţă! Gândiţi-vă şi la atâţia tineri care, după ce au experimentat atâtea lucruri, nu găsesc sens vieţii şi caută sinuciderea, ca soluţie. Voi ştiţi câte sinucideri de tineri sunt astăzi în lume? Cifra este mare! De ce? Nu au speranţă. Au încercat atâtea lucruri şi societatea, care este crudă – este crudă! – nu-ţi poate da speranţă. Speranţa este ca harul: nu se poate cumpăra, este un dar al lui Dumnezeu.”
Revenind la Sf. Paul, Papa Francisc a amintit că „nu îi era ruşine de Evanghelie. Pentru el, Evanghelia este proclamarea morţii pe cruce a lui Isus. […] Crucea ne aminteşte că suntem păcătoşi, dar mai presus de toate că suntem iubiţi, că suntem atât de dragi lui Dumnezeu, care, pentru a ne mântui, nu a ezitat să îşi jertfească propriul Fiu. Singurul motiv de mândrie pentru creştin este faptul că e iubit de Dumnezeu. […] În acest timp, în care gratuitatea pare să slăbească în relaţiile interpersonale pentru că totul se vinde şi totul se cumpără, şi gratuitatea este greu de găsit, noi creştinii vestim un Dumnezeu care pentru a fi prietenul nostru nu cere nimic decât să fie primit. Singurul lucru pe care îl cere Isus: să fie primit. Să ne gândim la cei care trăiesc în disperare pentru că nu au întâlnit niciodată pe cineva care să le fi arătat atenţie, să-i fi mângâiat, să-i fi făcut să se simtă preţioşi şi importanţi. Noi, discipoli ai Celui Răstignit, putem oare refuza să mergem în acele locuri unde nimeni nu vrea să meargă de frica de a ne compromite sau a judecăţii altuia, şi astfel să negăm acestor fraţi ai noştri vestirea Cuvântului lui Dumnezeu?”
