Papa către călugăriţele de clauzură ale Sf. Clara
05.10.2013, Assisi (Catholica) - Vineri, la puţin după 4.15PM, Papa Francisc a ajuns la Bazilica Sf. Clara, unde se află călugăriţe de clauzură din ordinul fondat de Sf. Clara, prietenă a Sf. Francisc. Pontiful a coborât în criptă pentru a venera trupul sfintei, iar apoi, în capela corului, s-a rugat în faţa crucii Sf. Damian, prin care, conform tradiţiei, Dumnezeu i-a vorbit Sf. Francisc, cerându-i să repare Biserica Sa. În această capelă, Papa, însoţit de Consiliul Cardinalilor, s-a întâlnit cu călugăriţele de clauzură şi a vorbit cu ele liber, spunând pentru început: „Mă gândeam ca această reuniune să fie aşa cum am făcut de două ori la Castel Gandolfo, în sala capitulară, singur cu surorile, dar, trebuie să mărturisesc, nu am curajul să îi trimit pe Cardinali. Să o facem aşa.”
„Atunci când o soră în clauzură îşi consacră toată viaţa sa Domnului”, a spus Papa Francisc, „are loc o transformare care nu se înţelege niciodată pe deplin. Normalitatea gândirii noastre ar crede că această soră devine izolată, singură cu Absolutul, singură cu Dumnezeu; este o viaţă ascetică, de pocăinţă. Însă acesta nu este drumul unei surori de clauzură catolică, nici măcar creştină. Drumul trece prin Isus Cristos, mereu! Isus Cristos este în centrul vieţii voastre, al pocăinţei voastre, al vieţii voastre comunitare, al rugăciunii voastre şi chiar al universalităţii rugăciunii. Şi pe acest drum se întâmplă contrariul celui care crede că aceasta va fi o ascetică soră de clauzură. Când merge pe drumul contemplaţiei lui Isus Cristos, al rugăciunii şi al pocăinţei cu Isus Cristos, devine în mod măreţ umană. Surorile de clauzură sunt chemate să aibă umanitate mare, o umanitate ca aceea a maicii Biserici; umane, să înţeleagă toate lucrurile vieţii, să fie persoane care ştiu să înţeleagă problemele umane, care ştiu să ierte, care ştiu să ceară Domnului pentru persoane.”
„Astăzi la Liturghie, vorbind despre Răstignit, spuneam că Francisc l-a contemplat cu ochii deschişi, cu rănile deschise, cu sângele care curgea în jos. Şi aceasta este contemplaţia voastră: realitatea. Realitatea lui Isus Cristos. […] Şi pentru aceasta este atât de frumos când oamenii merg la parloarul mănăstirilor şi cer rugăciuni şi spun problemele lor. Poate că sora nu spune nimic extraordinar, ci un cuvânt care îi vine tocmai din contemplaţia lui Isus Cristos, pentru că sora, ca şi Biserica, este pe drumul de a fi expertă în umanitate. Şi acesta este drumul vostru: nu prea spiritual! Când sunt prea spirituale, eu mă gândesc la întemeietoarele mănăstirilor din concurenţa voastră, Sfânta Tereza, de exemplu. Când la ea venea o soră, of, cu aceste lucruri… îi spunea bucătăresei: ‘Dă-i o bucată de carne!’ […] Umanitatea lui Isus Cristos! Deoarece Cuvântul a venit în trup, Dumnezeu s-a făcut trup pentru noi şi acest lucru vă va da vouă o sfinţenie umană, mare, frumoasă, matură, o sfinţenie de mamă. Şi Biserica vă vrea aşa: mame, mamă, mamă. A da viaţă. Când voi vă rugaţi, de exemplu, pentru preoţi, pentru seminarişti, voi aveţi cu ei un raport de maternitate; cu rugăciunea îi ajutaţi să devină bună păstori ai poporului lui Dumnezeu. Dar amintiţi-vă de bucata de carne a sfintei Tereza! Este important.”
„Şi al doilea lucru pe care voiam să vi-l spun, pe scurt, este viaţa de comunitate. Iertaţi, suportaţi-vă, pentru că viaţa de comunitate nu este uşoară. […] Asiguraţi-vă ca mănăstirea să nu fie un purgator, ci să fie o familie. Probleme sunt, vor fi, dar, aşa cum se face într-o familie, cu iubire, a căuta soluţia cu iubire; a nu distruge asta pentru a rezolva asta; a nu avea competiţie. A îngriji viaţa de comunitate, pentru că atunci când în viaţa de comunitate este aşa, de familie, este chiar Duhul Sfânt cel care este în mijlocul comunităţii. Aceste două lucruri voiam să vi le spun: contemplaţia mereu, mereu cu Isus; Isus, Dumnezeu şi om. Şi viaţa de comunitate, mereu cu o inimă mare. Lăsând să treacă, a nu vă lăuda, a suporta totul, a zâmbi din inimă. Şi semnul este bucuria. Şi eu cer pentru voi această bucurie care se naşte tocmai din adevărata contemplaţie şi dintr-o frumoasă viaţă comunitară. Mulţumesc! Mulţumesc pentru primire. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, nu uitaţi aceasta!”
