Fraternitatea, calea unică pentru o societate dreaptă şi o pace durabilă
18.12.2013, Vatican (Catholica) - Este imposibil şi numai să ne gândim la o societate dreaptă şi la o pace solidă şi durabilă dacă lipseşte fraternitatea. În primul său Mesaj pentru Ziua Mondială pentru Pace, semnat la 8 decembrie, Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri – Papa Francisc arată care este elementul esenţial pentru ca lumea actuală, marcată de violenţă, crime şi moarte, să poată întrevedea un viitor mai bun. În primele rânduri ale documentului – cu titlul „Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace” – Sfântul Părinte scrie că „în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei locuieşte dorinţa de o viaţă deplină, căreia îi aparţine un dor de nesuprimat de fraternitate, care stimulează spre comuniunea cu alţii, în care nu găsim duşmani sau concurenţi, ci fraţi care trebuie primiţi şi îmbrăţişaţi.” Fraternitatea se învaţă mai întâi în sânul familiei, „mai ales graţie rolurilor responsabile şi complementare ale tuturor membrilor săi, îndeosebi al tatălui şi al mamei. Familia este izvorul oricărei fraternităţi şi de aceea este şi fundamentul şi calea primară a păcii, pentru că, prin vocaţie, ar trebui să contagieze lumea cu iubirea sa.”
Este paradoxal, observă Pontiful, că într-o lume în care cresc interconexiunile şi comunicarea, şi astfel devine „mai palpabilă conştiinţa unităţii şi a împărtăşirii unui destin comun între naţiunile de pe pământ”, are loc totuşi „‘globalizarea indiferenţei’ care ne face ‘să ne obişnuim’ lent cu suferinţa celuilalt, închizându-ne în noi înşine”. Sfântul Părinte aminteşte aici afirmaţia Papei Benedict al XVI-lea, potrivit căreia „globalizarea ne face apropiaţi, dar nu ne face fraţi”. Astfel, atrage atenţia Papa Francisc, „multele situaţii de inegalitate, de sărăcie şi de nedreptate, semnalează nu numai o profundă carenţă de fraternitate, ci şi lipsa unei culturi a solidarităţii. Noile ideologii, caracterizate de răspândirea individualismului, egocentrismului şi consumismului materialist, slăbesc legăturile sociale, alimentând acea mentalitate a ‘rebutului’, care induce la dispreţuirea şi la abandonarea celor mai slabi, a celor care sunt consideraţi ‘inutili’.”
Este nevoie să redescoperim adevărata fraternitate între oameni, care „presupune şi cere o paternitate transcendentă. Pornind de la recunoaşterea acestei paternităţi, se consolidează fraternitatea între oameni, adică acel a deveni ‘aproapele’ care se îngrijeşte de celălalt”. „Pentru a înţelege mai bine această vocaţie a omului la fraternitate, pentru a recunoaşte mai adecvat piedicile care se interpun în calea realizării sale şi a găsi căile pentru depăşirea lor, este fundamental să ne lăsăm conduşi de cunoaşterea planului lui Dumnezeu, care este prezentat în manieră eminentă în Sfânta Scriptură. Conform relatării începuturilor, toţi oamenii derivă din părinţi comuni, din Adam şi Eva, pereche creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, din care se nasc Cain şi Abel. În viaţa familiei primordiale citim geneza societăţii, evoluţia relaţiilor dintre persoane şi popoare.”
Astfel, „relatarea despre Cain şi Abel învaţă că omenirea poartă înscrisă în ea o vocaţie la fraternitate, dar şi posibilitatea dramatică a trădării sale. Dă mărturie despre aceasta egoismul zilnic, care este la baza atâtor războaie şi atâtor nedreptăţi: de fapt, mulţi bărbaţi şi multe femei mor prin mâna fraţilor şi a surorilor care nu ştiu să se recunoască astfel, adică drept fiinţe făcute pentru reciprocitate, pentru comuniune şi pentru dăruire.” „Rădăcina fraternităţii este conţinută în paternitatea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre o paternitate generică, nedistinctă şi ineficace din punct de vedere istoric, ci despre iubirea personală, punctuală şi extraordinar de concretă a lui Dumnezeu faţă de fiecare om. Aşadar, o paternitate în mod eficace generatoare de fraternitate, pentru că iubirea lui Dumnezeu, când este primită, devine cel mai formidabil agent de transformare a existenţei şi a raporturilor cu celălalt, deschizându-i pe oameni la solidaritate şi la împărtăşire activă. Îndeosebi, fraternitatea umană este regenerată în şi de Isus Cristos cu moartea şi învierea Sa. Crucea este ‘locul’ definitiv de întemeiere a fraternităţii, pe care oamenii nu sunt în stare să o genereze singuri.”
Papa Francisc aprofundează conceptul de fraternitate pornind de la Enciclicele predecesorilor săi, în particular de la „Populorum progressio” a Papei Paul al VI-lea şi „Sollicitudo rei socialis” a Papei Ioan Paul al II-lea. „Din prima deducem că dezvoltarea integrală a popoarelor este noul nume al păcii. Din a doua, că pacea este opus solidaritatis.” Astfel, „Papa Paul al VI-lea afirmă că nu numai persoanele, ci şi naţiunile trebuie să se întâlnească într-un spirit de fraternitate. Şi explică: ‘În această înţelegere şi prietenie reciprocă, în această comuniune sacră noi trebuie… să lucrăm împreună pentru a edifica viitorul comun al omenirii’.” De asemenea, „Pacea, afirmă Papa Ioan Paul al II-lea, este un bine indivizibil. Ori este bine al tuturor ori nu este al nimănui. Ea poate să fie realmente cucerită şi beneficiată, drept cea mai bună calitate a vieţii şi drept dezvoltare mai umană şi sustenabilă, numai dacă se activează, din partea tuturor, ‘o determinare fermă şi perseverentă de a se angaja pentru binele comun’.”
Sfântul Părinte face apoi referire şi la Enciclica „Caritas in veritate” a Papei Benedict al XVI-lea. „Predecesorul meu amintea lumii că lipsa de fraternitate dintre popoare şi oameni este o cauză importantă a sărăciei. În multe societăţi experimentăm o profundă sărăcie relaţională datorată carenţei de relaţii familiale şi comunitare solide. Asistăm cu îngrijorare la creşterea diferitelor tipuri de suferinţă, de marginalizare, de singurătate şi de diferite forme de dependenţă patologică. O asemenea sărăcie poate să fie depăşită numai prin redescoperirea şi valorizarea raporturilor fraterne în sânul familiilor şi al comunităţilor, prin împărtăşirea bucuriilor şi durerilor, a dificultăţilor şi a succeselor care însoţesc viaţa persoanelor.” Un alt mod de a promova fraternitatea „este dezlipirea celui care alege să trăiască stiluri de viaţă sobre şi esenţiale, a celui care, împărtăşind propriile bogăţii, reuşeşte astfel să experimenteze comuniunea fraternă cu alţii. Acest lucru este fundamental pentru a-l urma pe Isus Cristos şi a fi cu adevărat creştini. Este cazul nu numai al persoanelor consacrate care fac votul de sărăcie, ci şi al atâtor familii şi al atâtor cetăţeni responsabili, care cred cu fermitate că relaţia fraternă cu aproapele constituie binele cel mai preţios.”
În concluzie, Pontiful subliniază faptul că „Fraternitatea are nevoie să fie descoperită, iubită, experimentată, vestită şi mărturisită. Dar numai iubirea dăruită de Dumnezeu este cea care ne permite să primim şi să trăim pe deplin fraternitatea… Când lipseşte această deschidere la Dumnezeu, orice activitate umană devine mai săracă şi persoanele sunt reduse la obiecte de exploatat. Numai dacă acceptă să se mişte în spaţiul larg asigurat de această deschidere la Cel care iubeşte pe fiecare bărbat şi pe fiecare femeie, politica şi economia vor reuşi să se structureze pe baza unui autentic spirit de caritate fraternă şi vor putea fi instrument eficace de dezvoltare umană integrală şi de pace… Cristos a venit în lume pentru a ne aduce harul divin, adică posibilitatea de a participa la viaţa Sa. Aceasta comportă ţeserea unei relaţionalităţi fraterne, marcată de reciprocitate, de iertare, de dăruirea totală de sine, după lărgimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu, oferite omenirii de Cel care, răstignit şi înviat, îi atrage pe toţi la sine.”
