Cu Papa Francisc, Biserica trăieşte o nouă primăvară (I)
21.02.2014, Vatican (Catholica) - La mai puţin de un an de la alegerea Papei Francisc, Biserica a intrat într-o adevărată „perioadă conciliară”. Fie prin relansarea acelui creştinism al milostivirii care a fost propriu Fericitului Papă Ioan al XXIII-lea, fie prin reformele structurale pe care actualul Pontif le duce înainte. Este convins de aceasta Mons. Bruno Forte, teolog de faimă internaţională şi Arhiepiscop de Chieti-Vasto. În colocviu cu agenţia Zenit, apărut în traducere pe Ercis.ro, Monseniorul Forte a trasat un bilanţ al acestui prim an de pontificat al Papei Bergoglio, găsind continuităţi teologico-doctrinare cu magisteriul Papei Benedict al XVI-lea, împreună cu inovaţii pe planul pastoral şi al comunicării. Iată prima parte a interviului.
– Excelenţă, în urmă cu an, Papa Benedict al XVI-lea anunţa lumii renunţarea sa la slujirea petrină. Dumneavoastră cum aţi trăit acel moment de cumpănă în istoria Bisericii?
– Opţiunea Papei Benedict nu putea să fie motivată decât de o singură motivaţie: lectura de credinţă care a condus drumul său. Se poate spune că sensul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea a fost acela al unei reforme spirituale a Bisericii în lumina primatului lui Dumnezeu. Nu am avut niciun dubiu, deci, încă din prima clipă, că în opţiunea Papei Ratzinger era voinţa de a asculta de Dumnezeu, în sensul pe care el însuşi îl explicase în Deus caritas est, când spune că noi trebuie să slujim cu tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, în măsura în care El ne dă forţa şi posibilitatea: „Dumnezeu guvernează lumea, şi nu noi. Noi îi oferim doar serviciile noastre, atât cât putem, şi până când ne dă putere” (nr. 35).
Cu alte cuvinte, mistica de slujire a Papei Benedict este o mistică ce prevede şi disponibilitatea faţă de Dumnezeu recunoscând dispariţia acelor forţe necesare pentru slujirea cerută nouă, îndeosebi pentru o slujire aşa de oneroasă şi de responsabilitate foarte mare ca aceea de Episcop de Roma. Deci mi s-a părut clar că era vorba despre un mesaj de forţă spirituală extraordinară, pentru că Papa Benedict în această renunţare concretiza în maniera cea mai înaltă mesajul întregului său pontificat: Dumnezeu vine mai înainte de orice şi de El trebuie să ascultăm, slujindu-l cu toată inima noastră şi cu forţele noastre, atât timp cât El ne cere un alt tip de slujire care, precum în Papa Ioan Paul al II-lea a fost cea a suferinţei şi a ultimei tăceri, în Papa Benedict este cea a rugăciunii şi a tăcerii, între zidurile mănăstirii Mater Ecclesiae, în Grădinile Vaticane.
– După o lună a venit alegerea papei Francisc…
– Desigur a fost imediat elementul de surpriză pentru lumea întreagă, şi datorită rapidităţii Conclavului. Este extraordinar cum, pe parcursul unei zile şi ceva, acest Colegiu a ştiut să dea Bisericii un nou Papă şi – mai ales – pe acest Papă. Cred că se atinge cu mâna cum suflul Duhului acţionează în alegeri ca aceea pe care Conclavul este chemat să o facă. Lucrul care cu adevărat m-a uimit a fost faptul că Papa Francisc se prezenta cu un stil de absolută umilinţă şi simplitate: a făcut aceasta cerând rugăciunea şi binecuvântarea poporului lui Dumnezeu; spunând, un pic în glumă, că „a venit de la capătul lumii”; totul cu un ton profund uman care, în acelaşi timp, făcea să transpară spiritualitatea ignaţiană a trăirii oricărui lucru în prezenţa lui Dumnezeu. Apoi a mărturisit aceasta însuşi Papa Francisc, relatând cum în momentul acceptării s-a simţit inundat de o pace foarte mare, pentru că a împlinit voinţa lui Dumnezeu.
Toate acestea ne spun că Dumnezeu a dăruit Bisericii pe Papa de care ea avea nevoie înainte de toate în stilul şi în modul de a comunica. Ceea ce este evident e că, în conţinuturile profunde, există o continuitate absolută între Papa Benedict şi Papa Francisc. Se schimbă stilurile, pentru că se schimbă persoanele. După o personalitate în mod fundamental timidă cum este Papa Benedict, urmează o personalitate în mod natural comunicativă, care are simţul raportului uman imediat, prin care trece şi suflul Evangheliei, duioşia lui Dumnezeu, milostivirea Sa.
Ceea ce Papa Francisc moştenea era o Biserică ce, cu pontificatele precedente, demarase mari reforme spirituale, dar este şi o Biserică ce se află cufundată în lumea noastră, lumea „satului global”, în care este nevoie imensă de a ne simţi atinşi de milostivirea, de duioşia şi – aş îndrăzni să spun – de „umanitatea” lui Dumnezeu, printr-o privire de primire, de încredere, de duioşie şi de milostivire din partea slujitorului lui Dumnezeu, în cazul specific al Episcopului de Roma. Papa Francisc a întâlnit această nevoie în maniera cea mai înaltă.
– Unii îl acuză pe Papa Francisc că are un profil prea pastoral şi prea puţin teologic, în afară de a fi slab cu privire la morala catolică, îndeosebi cu privire la etica vieţii şi a familiei. Sunt critici valide?
– Mi se pare o afirmaţie falsă, înainte de toate pentru că Papa Francisc are un fundal formativ şi cultural de tot respectul: studiile sale de teologie şi de filozofie în Argentina, continuate apoi în Germania, constituie un bagaj cultural de mare însemnătate. E suficient să ne gândim la cunoaşterea pe care o are Bergoglio despre Romano Guardini, acest extraordinar gânditor italo-german care străluceşte în secolul al XX-lea teologic, filozofic şi spiritual ca o adevărată stea şi pe care Papa îl citează în Evangelii gaudium. Deci este fals a crede că Papa Francisc nu are însemnătate teologică: dovada sunt formarea sa culturală şi teologică, identitatea sa iezuită, spiritualitatea lui reverentia care îl face să îl recunoască – mergând pe urma Exerciţiilor Spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola – pe Dumnezeul care trebuie cinstit în tot ceea ce există.
Mi se pare hazardată şi falsă şi părerea cu privire la o presupusă neatenţie faţă de valorile fundamentale: una este conţinutul credinţei – peste care acest Papă nu trece, aşa cum nu trecea Papa Benedict – alta este limbajul de exprimare şi de comunicare al său. Nu înseamnă că limbajul credinţei trebuie să fie mereu şi numai un limbaj verbal sau definitoriu. Poate să fie şi un limbaj format din gesturi care comunică prin puterea simbolului, uneori mult mai mult decât cuvântul însuşi. Este un pic limbajul pe care adesea l-a folosit Isus, până la semnul suprem al morţii pe cruce şi al învierii Sale, care explică divinitatea Sa mult mai mult decât orice cuvânt.
Papa Francisc are această capacitate de a vorbi prin gesturi: de exemplu, valoarea vieţii este afirmată de el cu duioşia extraordinară pe care o demonstrează faţă de cei fragili, cei slabi, cei bolnavi, cei mici. O duioşie care se justifică numai în cel care consideră viaţa, chiar şi în exprimările sale mai fragile, ca un dar de măreţie absolută, care trebuie respectată şi promovată la toate nivelele şi în toate fazele sale. Apoi, şi la nivel de conţinuturi verbale, din omiliile de dimineaţă de la Casa Santa Marta, până la textele magisteriale, de exemplu Lumen fidei şi Evangelii gaudium, suntem în faţa unui magisteriu nicidecum slab sau de puţin conţinut. Suntem în faţa unei extraordinare bogăţii de mesaje, a unei pluralităţi de stiluri, de moduri şi de forme care în ansamblul lor constituie un foarte bogat patrimoniu de credinţă şi de cunoaştere. Cel care judecă drept slabă sau fragilă gândirea acestui Papă, ori nu l-a înţeles ori nu vrea să îl înţeleagă şi mai ales nu este atent la complexitatea limbajelor pe care papa le foloseşte şi, mai ales, la forţa conţinuturilor pe care le exprimă.
