Mons. Vincenzo Paglia: Sinodul trebuie să provoace o maree de milostivire pentru familii
12.03.2014, Vatican (Catholica) - Pentru familiile cu probleme „este nevoie de o primire largă, generoasă, deplină din partea familiilor sănătoase. O temă care ‘încălzeşte’ mult este aceea a divorţaţilor recăsătoriţi: trebuie privită cu ochii milostivirii”. La un an de la alegerea primului Papă latino-american şi iezuit care a ales numele sfântului „sărăcuţ” din Assisi, şi la puţine zile după scrisoarea Papei Francisc către familiile din toată lumea, Vatican Insider l-a intervievat pe Mons. Vincenzo Paglia, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Familie (precum şi Arhiepiscop de Terni-Narni-Amelia).
– Excelenţă, care pasaje le-aţi sublinia din scrisoarea către familii scrisă de Pontif cu ocazia Sinodului Episcopilor?
– Două perspective. Una este aceea a Papei, care imediat după ce a celebrat primul Consistoriu despre familie, a simţit nevoia să se adreseze familiilor în mod direct, pentru a sugera şi a întări conştiinţa că ele nu sunt un obiect al atenţiei, ci trebuie să devină subiectul unei noi primăveri în Biserică şi în lume. Este nevoie de o „declanşare”, de o reluare a tensiunii pentru a mărturisi în mod vizibil acea nevoie de familie pe care o simţim cu toţii. Scrisoarea a fost distribuită deosebit de bine: am pregătit o traducere în şapte limbi răspândită pretutindeni. Şi este frumos că unele Dieceze au cerut-o pentru a o putea oferi familiilor în Postul Mare.
A doua perspectivă este îndreptată mai ales spre familiile creştine: a simţi acest drum sinodal comun prin intermediul rugăciunii. Este imaginea unui popor adunat în rugăciune – şi când spun popor înţeleg, aşa cum subliniază Papa adesea, Episcopi, preoţi şi oameni obişnuiţi – pentru că rugăciunea este primul mod pentru a înţelege până la capăt gândirea lui Dumnezeu. Şi este modul în care sănătoşi şi bolnavi, familii care sunt bine şi familii care nu sunt bine, toţi pot să se simtă uniţi, pentru că nimeni nu este exclus de la rugăciune. Şi Papa a dorit să încheie Scrisoarea cu icoana prezentării Pruncului Isus la Templu, pentru ca toţi să putem înţelege că familia este compusă din bunici, părinţi şi nepoţi, întocmai cum s-a întâmplat în acea zi la Templu, când cei doi părinţi tineri l-au prezentat pe Prunc şi cei care l-au primit erau cei doi bătrâni, Simeon şi Ana.
– Cât de incisiv a fost Pontiful pentru familie în acest prim an al său de pontificat?
Cred că prima „slujire” pe care Papa a adus-o Bisericii şi lumii a fost aceea de a se prezenta şi de a se face înţeles ca un tată, şi aceasta încă de la acel prim „Bună seara!” din loja Bazilicii San Pietro. Într-o societate ca a noastră, orfană de vise şi figuri de referinţă de înaltă atracţie, într-o Biserică uneori anonimă şi individualistă, Pontiful se prezintă ca un tată evanghelic, un tată bun. A redat un spirit de familiaritate Bisericii, popoarelor, pentru ca să se înţeleagă mai mult ca fraţi – să ne gândim la rugăciunea pentru a evita agravarea conflictului din Siria – şi aceasta este în concordanţă cu milostivirea pe care Papa o predică şi o practică faţă de familiile chiar mai problematice. Acestea din urmă îl simt cu adevărat apropiat, ştiu că au găsit pe cineva în care să aibă încredere.
– De ce este important a întări şi a ajuta familiile?
– Într-o societate care exaltă în manieră exponenţială individualismul, adaptat la o cultură a pieţei (astfel încât prietenul sociolog De Rita vorbeşte despre „egolatrie”, cult al eului, iar unii filozofi francezi vorbesc despre o „a doua revoluţie individualistă”), familia este prima piatră de poticnire care împiedică dictatura individului. În acest sens trebuie susţinută, pentru că este prima realizare a acelui „noi”. Spunea Cicero: familia este începutul, sămânţa cetăţii, a şcolii, a cetăţeniei. În acest sens, a ajuta familia nu înseamnă numai a ajuta fiecare familie, înseamnă a da respiraţie societăţii precum şi Bisericii. Desigur, riscul în care noi ne aflăm acum este ca individualismul să supună sieşi şi familia, adică să reducă familia în slujba eului, şi nu a binelui comun. În acest sens, nu este suficient a spune „trebuie ajutată familia”, ci trebuie ajutat acel „noi”, motiv pentru care de la sprijinirea lui „noi” trebuie să ajungem la sprijinirea familiei popoarelor.
– Care sunt urgenţele?
– Mă leg de răspunsul precedent: este scris „Nu este bine ca omul să fie singur”. Din păcate, astăzi se afirmă o cultură opusă: „Este bine ca fiecare să se gândească la sine însuşi”. Există aşadar o urgenţă culturală. Este important să fie ajutate persoanele să înţeleagă că iubirea faţă de alţii vine înainte de iubirea faţă de sine, să înţeleagă că fericirea nu înseamnă a fi satisfăcuţi ei înşişi ci a construi un viitor comun, că pacea nu înseamnă protejarea doar a propriilor drepturi ci a susţine drepturile tuturor. Alături de această enormă operă culturală, este necesară şi o angajare pentru a reda vigoare spiritualităţii. Prin spiritualitate înţeleg dimensiunea profundă spre „dincolo”, spre „celălalt”, şi, pentru cel care crede, spre Dumnezeu. Este o „declanşare spirituală” care trebuie făcută. Nu este suficientă numai raţiunea, este nevoie şi de spirit.
– Cine are în mod deosebit datoria de a susţine familiile?
– Cred că Papa Francisc dă un exemplu tuturor, îndeosebi marilor instituţii: imediat ce a devenit Papă, a cerut întregii Biserici – Episcopi şi credincioşi – să pună în centrul atenţiei lor familia, astfel încât a convocat două Sinoade, pe lângă Consistoriu. Aceasta înseamnă că toate instituţiile publice – politica, economia, justiţia, cultura, societatea – trebuie să repună în centrul atenţiei şi preocupărilor lor familia. Politica trebuie să înfrunte viitorul societăţii pornind de la familie. Dar şi economia: dacă nu pune în centru familia, parcurge cărări dezastruoase şi pentru ea însăşi.
Să nu uităm primul seminar pe care l-am realizat ca preşedinte: „Familia, prima întreprindere”. Dacă ne oprim numai la noi înşine, nu economisim decât pentru noi înşine, se arde totul imediat. Spunea un vechi proverb arab: „Ţăranul când aruncă sămânţa de palmier, ştie bine că roadele sale le va mânca fiul său şi nepotul său. Dacă nu ar avea această gândire, nu ar exista palmieri”. Şi aceasta este o mare provocare. De altfel, aceste momente de criză pe care le trăim arată că dacă nu ar exista familiile tradiţionale, am fi deja în dezastru. Ştiu bine aceasta tinerii fără loc de muncă, copiii, bolnavii, bătrânii, chiar şi cei care divorţează: dacă nu au o casă care să îi primească, aceea a părinţilor, îi vedem la mesele pentru săraci.
– Ce aşteptaţi de la cele două Sinoade programate în 2014 şi 2015?
– Îmi doresc ca într-adevăr să se pună pe masă toate instanţele şi toate neliniştile. Aş vrea să fie arătate şi ridicate speranţele familiilor, cele ale unui viitor mai senin care le vede protagoniste în Bisericile din lume, acela în care femeile nu trebuie să îndure umiliri. Dar toate acestea vor fi posibile dacă Sinodul va provoca o „maree de milostivire”: pentru ca nimeni, în orice situaţie s-ar afla, să nu fie abandonat. Îmi permit să prezint câteva dintre nelinişti, pentru că există şi o ierarhie a neliniştilor. Înainte de toate îmi doresc ca familiile sărace să poată fi în centrul gândurilor, ajutorului şi solidarităţii ţărilor bogate.
A doua este o revoluţie culturală pentru a-i ajuta pe bătrâni, pentru ca să nu se întâmple ca o societate care face minunea de a prelungi viaţa să adâncească singurătatea. A treia este aceea a bolnavilor care sunt fără afecţiune şi companie. A patra: familiile cu probleme – este nevoie de o primire largă, generoasă, deplină din partea familiilor sănătoase. O temă care „încălzeşte” mult este şi aceea a divorţaţilor recăsătoriţi: această temă, aşa cum cere Papa, trebuie privită cu ochii milostivirii, care nu este oarbă, nu se contrapune adevărului; milostivirea este „suprema lex”.
