Scrierile personale subliniază devoţiunea mariană a Papei Ioan Paul al II-lea

16.03.2014, Roma (Catholica) - O temă la care a reflectat Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea în notiţele sale private, publicate de fostul său secretar, Cardinalul Stanislaw Dziwisz, este aceea a celor trei virtuţi teologale, subliniind că Fecioara Maria este cel mai înalt exemplu de trăire a fiecăreia. „Nimic nu poate fi periculos pentru noi, nici Satana, nici în lumea, nici păcatul – dacă există în noi puterea lui Cristos într-un mod marian”. Intitulată „Sunt atât de mult în mâinile lui Dumnezeu: Înregistrări personale 1962-2003”, cartea care conţine scrierile Papei a fost publicată de Editura Znak din Cracovia la 12 februarie 2014.

Reflectând asupra virtuţilor credinţei, speranţei şi iubirii, Fericitul Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat gândurile cu privire la natura lor, observând modul în care fiecare este adusă la împlinire în viaţa şi exemplul Maicii Domnului. În privinţa virtuţii credinţei, Pontiful a evidenţiat trei dimensiuni diferite: „credinţa Mariei”, „disponibilitatea ei de a primi Cuvântul lui Dumnezeu şi de a-l împlini”, şi faptul că ea este „un model de credinţă pentru toţi, pentru păstorii Bisericii”. Credinţa Mariei este „moştenirea credinţei lui Israel, care în Maria a fost depăşită”, a scris el, observând că ascultând doar cuvântul lui Dumnezeu, „ea l-a zămislit pe Cuvântul – Fiul, mai întâi spiritual, apoi fizic”.

Disponibilitatea ei merge mână în mână „cu a fi ‘sărac în duh'”, a remarcat Papa, adăugând că în „credinţa ei persistentă” ea „nu a şovăit”, şi că este cu adevărat „Virgo fortis” sau „Fecioara curajoasă”. Ca model pentru păstori, Pontiful a spus că „credinţa trebuie să fie o caracteristică cu adevărat dominantă în vieţile noastre, indiferent cât de pline ar putea fi de afaceri umane şi sarcini lumeşti”. Privind la virtutea speranţei, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre modul în care Sf. Pavel este un model puternic, dar speranţa Mariei „este mult mai minunată”.

„La cruce, şi mai ales mai târziu, cu speranţa ei, a susţinut Biserica primară. Şi speranţa ei este păstrată în Sfânta Biserică.” Întrebându-se în ce măsură participăm activ la speranţa Mariei, Fericitul a scris în scrisoarea sa: „Ne bazăm în mod fundamental şi exclusiv pe harul lui Dumnezeu? Cum se simt oamenii după ce ne întâlnesc?” Atrăgând atenţia asupra optimismului Mariei, s-a rugat: „Dă-mi, Mamă, speranţa ta, condu inima mea ca să fie pătrunsă de speranţa ta”.

Reflectând asupra virtuţii iubirii într-o meditaţie mai scurtă, Pontiful a evidenţiat faptul că „trebuie să fie universală” şi „nu poate fi preferenţială şi nu poate crea diviziuni… trebuie să slujească”. „Natura celui care slujeşte arată poate în cel mai puternic mod spre iubire”, a observat el, adăugând că iubirea trebuie de asemenea să fie „iertătoare” şi că „toate acestea trebuie să le învăţăm de la Inima lui Isus prin Inima Mariei”. Într-o altă meditaţie, a vorbit despre sfinţenie, arătând că „în Cristos sfinţenia absolută a lui Dumnezeu este ipostatic unită cu sfinţenia Omului”, ca iubire a lui Dumnezeu şi dispreţuire a răului, „dar în special ca iubire a ceea ce este bun în fiecare, chiar şi în cel care este rău”.