Cardinalul Dolan reafirmă: Biserica nu este un club pentru cei perfecţi ci un spital pentru cei bolnavi

15.10.2014, Vatican (Catholica) - Arhiepiscopul de New York a afirmat că chiar dacă nici unul dintre noi nu trăieşte la înălţimea idealurilor Bisericii, ea ne primeşte totuşi cu braţele deschise. Într-un amplu interviu pentru agenţia Zenit, Cardinalul Timothy Dolan, Arhiepiscop de New York şi fost preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici Americani, şi-a împărtăşit gândurile nu doar despre Sinod, ci şi despre rolul Bisericii şi modul în care este el jucat în pontificatul actual, şi despre cum a fost pe timpul predecesorilor. Mai mult, prelatul a vorbit despre provocările pastorale din Arhidieceza de New York, despre rapoartele din mass-media şi altele.

– Care au fost speranţele şi aşteptările Dvs de la Sinod? Ce speraţi să duceţi de aici?

– Bună întrebare. Ce sper să duc înapoi de la Sinodul Episcopilor despre căsătorie şi familie este încurajarea către minunatele noastre cupluri căsătorite şi către familiile noastre frumoase, că trăiesc o viaţă ce place lui Dumnezeu, care este în linie cu frumuseţea Evangheliei; că trăiesc o viaţă care este cu adevărat tot ce poate fi mai apropiat, aici pe pământ, de iubirea şi unitatea din Preasfânta Treime. Şi că aceşti soţi şi soţii trăiesc vieţi care de fapt, pentru noi toţi, sunt o „icoană”, o reflecţie a pasiunii, milostivirii şi iubirii lui Dumnezeu pentru noi.

Aceasta este măreţia, aceasta este poezia, aceasta este romanţa şi frumuseţea căsătoriei care face parte din tradiţia noastră catolică; ceea ce am primit de la Dumnezeu şi nu ceva ce am făcut noi. Dumnezeu ne-a revelat, prin Biblie, iar Biserica transmite cu fidelitate de două mii de ani. Într-o lume care se întreabă dacă poţi să spui „pentru totdeauna”, dacă poţi să rămâi fidel şi să iubeşti aceeaşi persoană, dacă poţi să primeşti copiii ca pe un dar, ca pe o binecuvântare, şi nu ca o greutate, într-o astfel de lume speranţa mea este că Sinodul va spune: „cu siguranţă oamenii pot să trăiască aşa”, cu harul şi milostivirea lui Dumnezeu. O viaţă de o bucurie extraordinară, o viaţă cu încercări şi provocări. Dacă vom reuşi să ne încurajăm oamenii atunci pot spune „Aleluia”.

– Aveţi ceva temeri legate de Sinod?

– Am, am! Deoarece o altă valoare a Sinodului, un alt aspect extraordinar este că dorim să fim clari şi exacţi pe cât posibil în reafirmarea învăţăturii perene a Bisericii despre căsătorie şi familie, fără a speria oamenii şi fără a-i marginaliza – şi Domnul ştie că sunt mulţi – pe cei care nu pot să trăiască la nivelul ei. Acesta este un Sinod despre familie, şi când ne gândim la familie ne gândim la mamă, tată şi copii, şi pe bună dreptate, apoi extindem familia la bunici, mătuşi şi unchi şi verişori. Dar cine mai este o familie? Biserica. Biserica este o familie. Este o familie supranaturală. Şi la fel ca în familiile noastre naturale, avem părinţi care au provocarea de a învăţa clar şi a avea aşteptări, chemând la virtute şi responsabilitate, cu fermitate, în acelaşi timp fiind extraordinar de iubitoare şi tandră cu copiii.

Aceasta este deci provocarea pentru Sfânta Maică Biserică. Dumnezeu este Tatăl nostru, care ne învaţă, care ne-a revelat căsătoria. Iar Biserica este Mama noastră. Şi împreună au suprema responsabilitate de a fi învăţător puternic, după cum trebuie să fie orice părinte. Dar avem şi responsabilitatea puternică şi înaltă de a fi tandri, iubitori şi primitori. Cum putem cu cei care nu pot trăi la înălţimea învăţăturii Bisericii despre căsătorie şi familie – cupluri în concubinaj, divorţaţi recăsătoriţi, homosexuali, care în mod clar nu sunt în consonanţă cu ce a descoperit Dumnezeu despre căsătorie – să continuăm să afirmăm ceea ce ne-a învăţat Dumnezeu fără a-i marginaliza? Cum putem face aceasta într-un mod care să îi invite să reanalizeze învăţătura? Şi să le amintim că dacă nu pot trăi după învăţăturile lui Isus şi ale Bisericii Sale, pot privi mai departe spre Biserică, ce este în continuare familie pentru ei, este casa lor spirituală, după cum este pentru noi toţi, nu? Eu nu trăiesc cum se cuvine învăţătura lui Isus şi a Bisericii Sale despre răbdare. Nu trăiesc suficient de înalt cele Opt Fericiri. Ok. Nu ştiu câţi oameni o fac. Dar aceasta nu înseamnă că suntem în afara Bisericii, nu? Aici este deci provocarea: Biserica să înveţe cu claritate şi să fie un părinte iubitor.

– Aceasta mă conduce la următoarea întrebare. Cum poate Biserica în mod concret să îi primească pe cei care nu trăiesc la nivelul ideal, legat de concubinaj, homosexualitate, contracepţie, rămânând pe linia doctrinară?

– Ne putem inspira din cuvintele Sfântului Părinte, care spunea: „Tu spui că eşti păcătos. Ei bine, dacă eşti păcătos, mă bucur să te cunosc, căci şi eu sunt. De ce nu mi te alături într-un alt grup, un grup mai mare de păcătoşi care fac ce pot ei mai bine.” Căci convertirea inimii, cu harul şi milostivirea lui Dumnezeu, şi încercarea treptată de a ne conforma vieţile la ceea ce Isus şi Biserica ne-au învăţat, toate acestea sunt un proces continuu, nu? Nimeni nu este complet acolo. Poate facem un progres într-o direcţie, dar apoi cădem. De aceea avem Sacramentul Spovezii. Şi ştii ce aş vrea să le spun oamenilor? Biserica, aşa după cum ne aminteşte Sfântul Părinte, nu este un „club pentru cei perfecţi”.

Biserica este un „spital pentru cei bolnavi”. Şi dacă tu eşti bolnav, moral sau spiritual, să ştii că eşti cât se poate de acasă în Biserică, deoarece noi toţi suntem. Poate că situaţia ta este într-o zonă dramatică, unde eşti în mod vizibil în conflict cu învăţătura Bisericii. Tot acasă eşti alături de noi. Noi vom încerca pe cât putem să îţi explicăm înţelepciunea Bisericii. Dorim adevărata convertire a inimii, vom fi acolo când vei cădea, şi le spunem acestora: „Vă rugăm, nu vă simţiţi excluşi”.

– Care problemă este, după Dvs, cea mai importantă de abordat în Sinod? Şi credeţi că va fi o schimbare privitor la ea? A fost sau va fi abordată?

– Va părea contradictoriu, dar cred că cel mai important mesaj este că nu poate să fie o schimbare. Sensibilitatea noastră aici este să reafirmăm nobleţea, sacralitatea şi maiestatea învăţăturii Bisericii despre căsătorie şi familie. Trăim într-o cultură şi într-o lume care spune: Poate cineva să spună „pentru totdeauna”? Este iubirea temporară sau eternă? Sunt copiii o binecuvântare a lui Dumnezeu faţă de care iubirea maritală trebuie să fie mereu deschisă? Sau sunt copiii o povară? Sunt întrebări pe care le pune cultura, şi singurul organism, singura instituţie din lume care spune „Sigur că poţi” la aceste întrebări este Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică. Este deci responsabilitatea noastră sacră să reafirmăm aceasta. Nu este aşadar important să vorbim despre ce putem schimba, ci despre cum putem afirma mai bine învăţătura constantă a Bisericii unei lumi care este extraordinar de cinică şi de sceptică privind posibilitatea unei iubiri veşnice, fidele şi dătătoare de viaţă.

– Care este principala Dvs provocare în New York?

– Probabil faptul că oamenii tind să vadă Biserica… Cum să spun? Oamenii cred că Biserica spune într-una „nu”. Şi acesta este un pericol pentru Sinod. Oamenii vor spune: „Încă o dată Biserica a spus ‘nu’ avortului, ‘nu’ căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, ‘nu’ contracepţiei, ‘nu’ concubinajului.” Dar este greşit. Biserica spune mereu „da, da, da” la orice este eliberator, adevărat, potrivit condiţiei umane. Spunem deci „da” vieţii veşnice, „da” unei noi vieţi, „da” exprimării sexuale a iubirii între un bărbat şi o femeie aflaţi într-o căsătorie pe viaţă, fidelă şi dătătoare de viaţă, „da” poeziei faptului că relaţia dintre un bărbat şi o femeie în Sacramentul Căsătoriei reflectă iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, „da” ideii că familia este ce avem mai apropiat de Preasfânta Treime. Spunem „nu” doar la ceva ce poate nega acestea. Iar un „nu” spui unui „nu” este de fapt un „da”. Dacă trebuie aşadar să spun care este cea mai mare provocare pastorală pentru mine, aş spune că este să surprindem din nou invitaţia şi natura extraordinară, pozitivă, vindecătoare şi milostivă a învăţăturii Bisericii.

– Şi spuneţi „da” şi faptului că Papa Francisc este în linie cu predecesorul său, Papa Benedict al XVI-lea?

– Da. Unul dintre Episcopi, într-unul din momentele de relaxare din Sinod, a spus: „A mai fost cineva, ca mine, de aici, şi la Sinodul din 1984?” Ştiind că nu erau prea mulţi, a spus: „Ghiciţi ce temă a fost? Căsătoria şi familia”, şi a continuat: „Să ştiţi că problemele despre care s-a vorbit atunci sunt aceleaşi cu cele despre care vorbim acum. A urmat un frumos document al Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, Familiaris Consortio.” Suntem deci în linie cu tradiţia. Nimic nu este nou. Suntem pe linia Bisericii. Dacă citim Faptele Apostolilor, sau dacă citim epistolele Sf. Paul, putem vedea că Biserica s-a întâlnit cu astfel de provocări din duminica Rusaliilor. Cum trăim la înălţimea exigenţelor pe care Dumnezeu le revelează bărbatului şi femeii, căsătoriei şi familiei? Cum trăim pe măsura acestor idealuri? Cum transformăm cultura şi societatea şi le repropunem după ceea ce Dumnezeu a intenţionat iniţial? Aceasta este marea provocare pastorală: să nu schimbăm, să nu diluăm, să nu facem compromisuri, ci să rămânem fermi fără să alungăm.

– Este ceva din mass-media, spus despre Dvs sau despre cuvintele Dvs, care să necesite o clarificare?

– Ştiţi, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea ne-a învăţat că noua evanghelizare cere mereu curaj, că nu trebuie să lăsăm niciodată să treacă pe lângă noi ocazia de a vorbi despre mesajul lui Isus Cristos; dar suntem mereu expuşi unor interpretări greşite. Şi cred că aşa ceva se va întâmpla. Mă întrebaţi dacă periodic sunt citat în afara contextului, sau dacă este ceva ce am spus şi după aceea am regretat: „Of, de nu aş fi spus.” Sigur că sunt astfel de situaţii. Dar în general nu simt regrete şi nici că mi s-ar fi greşit dinspre mass-media.

– Ultima întrebare: consideraţi că Papa Francisc trebuie să viziteze SUA, în special New York-ul?

– Departe de mine gândul să îi spun ce trebuie să facă. Este sarcina lui să îmi spună mie ce să fac. Dar este genul de Papă care spune: „Vorbeşte-mi din inimă, pe faţă”. Aşa că i-am spus: „Sfinte Părinte, presupunem că doriţi să veniţi în SUA. Este a treia comunitate catolică din lume, ca mărime. Suntem deci siguri că este pe lista Dvs. Şi dacă veniţi, să veniţi în New York, deoarece este un microcosmos al Bisericii din Statele Unite”. Ştim că va vrea să vină datorită Naţiunilor Unite. Ne amintim că pe 4 octombrie 2015 va fi a 50-a aniversare a vizitei în curând Fericitului Papă Paul al VI-lea la Naţiunile Unite. Papei Francisc îi place să facă ce au făcut predecesorii săi. A mers de exemplu în Ţara Sfântă, aniversând 50 de ani de la întâlnirea dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras. I-am spus deci: „Ei bine, poate veţi dori să faceţi aşa, deoarece Papa Paul al VI-lea a făcut aşa.” După cum vedeţi, încerc să îl prind cum pot.