Postul Mare în Anul Vieţii Consacrate
26.02.2015, Roma (Catholica) - „Viaţa consacrată arată că a da primul loc lui Dumnezeu este posibil, mereu. Postul Mare este drumul spre iubirea lui Cristos înviat şi persoanele consacrate sunt garantele acestei iubiri, care s-a jertfit pe cruce pentru noi”, a spus Mons. Francesco Follo, observator permanent al Sfântului Scaun la UNESCO, în Paris, într-un interviu acordat agenţiei Zenit. Interviul a apărut în traducere pe Ercis.ro, de unde îl preluăm în continuare.
– În Miercurea Cenuşii, papa Francisc i-a invitat pe oameni să caute „darul lacrimilor” pentru a converti inima, fără ipocrizie. Ce a intenţionat să spună?
– Eu cred că Papa Francisc a sugerat pe bună dreptate să cerem „darul lacrimilor”, sub influenţa fericirii „Fericiţi cei ce plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi” (Mt 5,4) şi a Sfântului Ignaţiu de Loyola care mai ales în Autobiografia sa scrie că a avut darul lacrimilor, şi e adevărat că pentru multe zile notează numai cuvântul: „lacrimi”. Această expresie „darul lacrimilor” ca fericire a celor ce plâng nu vrea să descrie numai faptul că „se seamănă plângând şi se culege cântând”. Înseamnă că lacrimile care provin de la Duhul Sfânt nu sunt lacrimi de tristeţe ci lacrimi de consolare, care dau un sentiment de eliberare şi aprind persoana în direcţia slujirii lui Dumnezeu, a Evangheliei şi a omului.
„Consolarea” comportă şi un sentiment de ridicare spre Dumnezeu, un gust al lucrurilor spirituale şi creşterea intensivă a virtuţilor teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. Graţie darului lacrimilor, nu numai şi nu atât că se obţine o inimă mai bună, ci o inimă nouă şi sinceră. Luptând împotriva ipocriziei avem o inimă sinceră şi cu o sinceritate ne abandonăm inimii lui Cristos.
– Care este semnificaţia de „pustiu” în acest drum al Postului Mare?
– Sentimentul pustiului are trei declinări: direcţie, semnificaţie şi senzaţie. Sentimentul pustiului ca direcţie implică faptul de a se părăsi sclavie Egiptului spre libertatea Ţării Promise, în Vechiul Testament, şi se părăseşte sclavia păcatului spre Casa Tatălui. Sentimentul pustiului ca semnificaţie înseamnă că este timpul şi locul încercării şi al purificării, dar şi locul şi timpul în care Dumnezeu vorbeşte inimii omului. Sentimentul pustiului ca senzaţie înseamnă a experimenta că suntem în mod constant însoţiţi de Dumnezeu, care are grijă. Este o experienţă de abandonare totală şi de încredere iubitoare în Dumnezeu care susţine mereu, chiar dacă ne pune la încercare. Aşadar un spaţiu de tăcere care realizează pentru tine un pustiu care te ajută să te rogi şi o sobrietate a vieţii care îţi permite să împărtăşeşti.
– Cum se poate „trăi în pustiu” în pofida activităţilor zilnice?
– Sunt trei sfaturile practice pentru Postul Mare: rugăciunea, postul şi pomana. Ar trebui să ne rugăm mai des. Mai ales în timpul Postului Mare ar trebui să ne rugăm în fiecare zi şi să asistăm cu evlavie la Liturghie. Să facem o vizită, chiar foarte scurtă în biserică şi să ne rugăm lui Cristos în faţa tabernacolului. Să recităm a treia parte a Sfântului Rozariu, să citim zilnic o pagină din Biblie (eventual Evanghelia de la Liturghia zilei). Să spunem frecvent iaculatorii, care susţin clipele zilei, fără a renunţa la obligaţiile profesionale. Să folosim rugăciunea celor cinci degete a Papei Francisc.
A posti, renunţând la mâncare nu pentru a ne simţi bine cu noi înşine ci pentru „a ne simţi bine” cu Dumnezeu. Scopul postului este foarte bine rezumat de Sf. Toma de Aquino: „Se practică postul pentru un triplu scop”. Mai întâi, cu scopul de a ţine în frâu concupiscenţa trupului. În al doilea rând, trebuie să recurgem la post pentru ca mintea să se poată înălţa mai liber la contemplarea lucrurilor cereşti. În sfârşit, cu scopul de a ispăşi păcatele: aşa cum este scris (Il2,12): „Întoarceţi-vă la mine cu toată inima, prin post, plâns şi rugăciune”. Acelaşi lucru îl declară Sf. Augustin într-o predică (De oratione et jejunio): „Postul curăţă sufletul, înalţă mintea, supune duhului trupul, face inima căită şi smerită, risipeşte norii concupiscenţei, stinge focul dorinţei trupeşti, aprinde lumina castităţii adevărate” (Summa theologica, q. 147, a. 1).
A da pomană nu înseamnă pur şi simplu a da „mărunţişul”, câteva monede în plus săracilor, ci a le da un pic mai mult din timpul nostru. A trăi pomana „spirituală” a iertării reciproce şi a răbdării. Pomana este pur şi simplu un act de umanitate, dar se înalţă la demnitatea unui act religios care se ridică direct la Dumnezeu şi „satisface” dreptatea.
– În ce mod viaţa consacrată poate să exalte practica din Postul Mare?
– Viaţa consacrată nu se poate reduce la îndeplinirea unei reguli trăite în comunitate sau individual, ci concretizarea unui proiect de iubire. Creştinul pentru a avea un raport cu Dumnezeu nu trebuie să prezinte numai cunoaşterea unei învăţături, ci conştiinţa propriei chemări întemeiate pe darul lui Dumnezeu. Viaţa consacrată arată că este posibil să se trăiască în fiecare zi ceea ce în mod deosebit creştinii sunt chemaţi să trăiască în timpul Postului Mare, adică să intre în relaţie stabilă cu Cristos. Într-o manieră care nu este numai singură, ci cu toţi aceia care l-au făcut prezent în istorie, prelungind întruparea sa.
Pentru creştini, persoanele consacrate nu trebuie să fie văzute ca persoane care „lucrează foc continuu” pentru Dumnezeu, ci ca exemple ale unui autentic raport de „prietenie sfântă” cu Dumnezeu şi cu fraţii. Creştinismul are două dimensiuni: cea verticală, cu care credinciosul se leagă cu Dumnezeu care transcende orice lucru, şi cea orizontală, cu care creştinul învăluie toată lumea şi este învăluit de ea. Importanţa iubirii faţă de aproapele este esenţială în creştinism, dar nu ca alternativă la iubirea lui Dumnezeu, nici ca mijloc exclusiv pentru a realiza unirea cu El.
Viaţa consacrată arată că a da primul loc lui Dumnezeu este posibil, mereu. Postul Mare este drumul spre Iubirea lui Cristos înviat şi persoanele consacrate sunt garantele acestei iubiri. În consacrare se arată perfecţiunea iubirii, şi cu cât creştinul, îndeosebi în Postul Mare, tinde mai mult spre sfinţenie, cu atât va încerca mai mult să trăiască o unitate de iubire nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu fraţii şi surorile în umanitate şi cu creaţia întreagă.
