Pr. Lombardi: doi ani cu Papa Francisc
13.03.2015, Vatican (Catholica) - Se împlinesc doi ani de la alegerea la tronul pontifical a Cardinalului Jorge Mario Bergoglio, care la 13 martie 2013 a fost ales Papă în a doua zi de conclav, luând numele – pentru prima dată în istoria Bisericii – de Francisc. Despre această importantă aniversare, Roberto Piermarini de la Radio Vatican l-a intervievat pe pr. Federico Lombardi, director al Radio Vatican şi al Sălii de Presă vaticane. Interviul a fost tradus de pe. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro.
– Pr. Lombardi, ce imagini rămân din acest al doilea an de pontificat al Papei Francisc?
– Într-un flux infinit de imagini este dificil să aleg vreuna. Însă eu voiam să amintesc trei. Prima este îmbrăţişarea în trei, în faţa Zidului Plângerii la Ierusalim cu rabinul şi cu liderul musulman. Deci un moment simbolic fundamental al dialogului şi păcii în călătoria Papei în Ţara Sfântă, într-un punct absolut de crucial pentru pacea în lume. O a doua imagine care a rămas imprimată în toţi este atunci când Papa Francisc, la sfârşitul marii ceremonii în catedrala ortodoxă din Istanbul, la Constantinopol, cere, într-un anumit sens, binecuvântarea patriarhului şi se înclină în faţa lui. Deci momentul fraternităţii şi al dialogului ecumenic, marea dorinţă a unităţii creştinilor. Şi apoi o a treia imagine care nu este o singură imagine ci o serie de imagini, pe care Papa însuşi le-a evocat de mai multe ori, este în timpul marii călătorii în Filipine: aceste mulţimi de persoane pline de afect, doritoare să-l vadă pe Papa, să-l iubească, să manifeste entuziasmul lor pe care-l prezintă copiii. Deci, acest sentiment de bucurie, de speranţă în faţa Papei, a unui popor care priveşte la viitorul său cu speranţă prezentându-i pe copii şi noile generaţii ale Asiei şi ale omenirii.
– Tocmai în relaţie cu această călătorie în Filipine, şi apoi şi în Coreea, Sri Lanka, Asia a fost într-un fel continentul privilegiat în acest ultim an din partea Papei?
– Cu siguranţă. Când a început pontificatul nu era clar dacă Papa Francisc avea să dea un mare loc călătoriilor în slujirea sa. Mai mult, părea că avea un pic de neîncredere, un pic de teamă, pentru că în sine nu era un călător. Însă, după aceea, trăind slujirea sa, el însuşi a intensificat această dimensiune a slujirii sale pastorale percepându-i marea importanţă, percepând aşteptarea popoarelor din lume de a-l vedea, aşteptarea părţilor Bisericii de a fi încurajate. Şi cu siguranţă în aceşti primi ani de pontificat, îndeosebi în al doilea, Asia a avut o parte extrem de importantă şi era o parte aşteptată pentru că, efectiv, de mult timp un Papă nu a mers în Asia orientală. Aşadar, cele două mari călătorii în Coreea şi Sri Lanka – Filipine, într-un fel manifestă redeschiderea frontului asiatic din angajarea Bisericii Universale care a existat mereu, dar care desigur cu Papa care conduce şi care dă exemplul devine şi mai viu şi mai intens. Şi fiind vorba despre Asia, despre continentul principal din punct de vedere demografic şi despre perspectivele de dezvoltare a întregii omeniri şi despre continentul în care, într-un anumit mod, creştinismul este mai puţin cunoscut, este o minoritate mică, mică, deci, acest orizont de evanghelizare, de vestire a mântuirii lui Cristos, pentru viitorul omenii este deosebit de important. Aşadar, cred că orizontul asiatic a fost caracteristic îndeosebi al acestui al doilea an de pontificat.
– Apoi a marcat şi drumul dialogului interreligios şi ecumenic?
– Cu siguranţă. Acestea sunt dimensiuni permanente ale Bisericii de la Conciliu încoace, probabil şi înainte, însă îndeosebi de la Conciliu încoace. Şi Papa Francisc a alimentat aceste dimensiuni. Pentru ecumenism am avut îndeosebi raportul cu patriarhul de Constantinopol, deci frontul spre ortodocşi este foarte intens, dar şi foarte interesant şi original al modului în care Papa l-a înfruntat, acela al dialogului şi al întâlnirii cu penticostalii, cu comunităţile creştine care nu fac parte din Bisericile clasice tradiţionale. Cu privire la aceasta, care este una din angajările importante din punct de vedere ecumenic, pentru că este una dintre dimensiunile cele mai dinamice ale creştinismului în lumea de astăzi, Papa Francisc, cu modul său original de întâlnire personală, a deschis orizonturi şi a început drumuri extrem de semnificative. Din punctul de vedere al dialogului interreligios ştim că există o mare tradiţie de întâlniri, de prietenii personale ale Papei Francisc cu evrei dar şi cu lideri musulmani. Şi apoi într-un timp în care, ca astăzi, şi în echilibrul lumii, tensiunile dintre popoare, care sunt şi legate cu probleme cu caracter religios, această atitudine de dialog, de dialog paşnic, de încurajare la orice formă de înţelegere între religii, este extrem de preţioasă.
– La nivel internaţional, anul acesta Papa a relansat rolul de mediere al Bisericii. Care sunt momentele principale ale acestei acţiuni?
– Dar… Papa a lansat o infinitate de apeluri pentru pace, îndeosebi în situaţiile mai critice şi dramatice pe care le cunoaştem bine: cele care se referă la Orientul Mijlociu, cele care se referă acum la Ucraina, despre teatrul european… Dintre momentele foarte semnificative pe care le-am văzut şi în care într-un fel s-a perceput şi capacitatea de a prezenţă personală a Papei Francisc, au fost „rugăciunea pentru pace”, după călătoria în Ţara Sfântă, cu invitaţia personală de rugăciune împreună adresată preşedintelui Israelului şi preşedintelui Autorităţii Palestiniene, aici în Vatican. Un moment original şi personal de rugăciune care a deschis o uşă pentru a căuta noi orizonturi de pace într-o situaţie foarte dificilă. Şi un alt moment care a zguduit şi interesul internaţional cu o anumită uimire a fost momentul în care preşedintele Obama şi preşedintele Raul Castro i-au mulţumit Papei Francisc pentru contribuţia sa la reînnoirea relaţiilor dintre Statele Unite şi Cuba. Aici s-a înţeles, deşi cu multă discreţie, că Papa Francisc a dat o proprie contribuţie personală. Ori, eu cred că este foarte frumos faptul că Biserica catolică, şi la nivel internaţional, continuă să desfăşoare un mare rol de pace. Cardinalul secretar de stat, Parolin, l-a descris într-un mare discurs la Universitatea Gregoriană, chiar în aceste ultime zile, în marele cadru al serviciului diplomatic al Sfântului Scaun pentru pacea între popoare.
Însă Papa Francisc, personal, aş spune că aduce şi o proprie contribuţie personală pe baza carismei sale de întâlnire: el vorbeşte mereu despre cultura întâlnirii şi el trăieşte cultura întâlnirii personal când îi întâlneşte pe lideri şi încearcă să stabilească un raport de încredere cu ei, un raport de împărtăşire personală care merge dincolo de studierea problemelor obiective, în complexitatea lor de tratative şi aşa mai departe; şi ajută să se facă acel pas înainte în care se joacă un pic şi persoana, ba chiar se joacă mult persoana, cu curajul său, cu speranţa sa… Apoi sunt aceşti paşi decisivi după care sistemul raporturilor diplomatice, al tratativelor, etc., urmează soluţionarea mai durabilă a problemelor. Iată, eu cred că Francisc are acest dar de a putea să dea impulsuri chiar cu propria sa persoană şi cu capacitatea sa de raporturi cu conducătorii popoarelor, cu conducătorii religioşi, cu marii lideri pe care el îi întâlneşte şi care văd în el forţa unei personalităţi care determină să se facă paşi înainte concret, în viaţă. Eu despre asta sunt foarte convins: deci, cele două lucruri nu se exclud: carisma personală a Papei şi serviciul diplomatic, de asemenea a colaboratorilor săi şi a Sfântului Scaun, mai larg. Sperăm că acest lucru poate ajuta să se facă alţi paşi în direcţia păcii în atâtea părţi ale lumii, pentru că avem mare nevoie de asta.
– Ad intra există reforma Curiei: ce drum s-a făcut în acest an?
– Aşa cum ştim, Papa deja de la începutul pontificatului a pus în mişcare acest Consiliu de Cardinali pentru a-l ajuta în toate problemele mari ale Bisericii, sfătuindu-l, dar şi în domeniul reformei Curiei care a fost dorită de adunările Cardinalilor pre-conclav. Şi există un drum, în acest sens, un drum care nu este grăbit, care merge înainte cu un ritm propriu obişnuit de reflecţie, de consultare. Papa manifestă această dorinţă de a lărgi consultarea. Ceea ce se reflectă în consiliul Cardinalilor este apoi relansat, de exemplu, la nivelul întâlnirilor conducătorilor de dicasterii din Curie. Apoi este relansat în consistoriul împreună cu ceilalţi Cardinali şi aşa mai departe. Papa manifestă că nu se grăbeşte, ci vrea să facă un drum care să fie pe cât posibil împărtăşit. Însă ceea ce mie mi se pare mai semnificativ de notat este că ideea de reformă pe care o are Papa este o idee de reformă care porneşte de la inimă, de la spirit. Şi marele discurs adresat Curiei – care a fost foarte observat de exemplu chiar în zilele dinaintea Crăciunului – spune asta, în fond: orice reformă este o reformă de convertire personală.
Aşadar, Papa invita la spovadă în ajunul marii sărbători a Crăciunului, examinându-ne în conştiinţă şi în profunzime. Aceasta spunea membrilor Curiei care erau prezenţi, dar toate persoanele din lume care fac parte din vreo instituţie au înţeles că discursul putea să aibă valoare foarte bine şi pentru ei, în formă adaptată şi analogă. Deci, pe Papa îl interesează ca orice reformă să nu fie cu caracter logistic, de organizare, ci să fie înainte de toate de reînnoire a atitudinii, lucru care este cerut încontinuu de Evanghelie fiecăruia dintre noi. Şi aş vrea să spun că în aceşti doi ani, Papa a cerut principalilor săi colaboratori din Curie să meargă să facă exerciţii spirituale, în afara sediului obişnuit al Palatului Apostolic, într-o casă de exerciţii tocmai pentru a se ruga cu adevărat împreună timp de o săptămână. Deci, discursul înainte de Crăciun şi exerciţiile spirituale ale Curiei sunt, după părerea mea, indiciile tipului de reformă şi de reînnoire la care Papa se aşteaptă, înainte de maşinaţiunile cu caracter de organizare care după aceea, ca întotdeauna, pot să funcţioneze bine sau mai puţin bine, sunt mereu obiect de discuţie din punctul de vedere practic al opinabilului diferitelor soluţii. Ceea ce contează este această reînnoire interioară.
– Sinodul despre familie a monopolizat un pic acest al doilea an de pontificat. Care este bilanţul şi perspectivele în lumina a ceea ce a spus Papa Francisc?
– Suntem pe drum. Eu sunt convins că această reînnoire a Sinodului ca metodă de a merge pe drum a comunităţii Bisericii mai largi, care apoi ajunge să se maturizeze în întâlnirile episcopilor, este una din aspectele importante cu care Francisc vede slujirea sa adusă Bisericii. Este într-adevăr o tentativă de a face ca Biserica să trăiască experienţa că este o comunitate care merge împreună, ascultând împreună glasul Duhului care o însoţeşte pe drum, fără frică, privind cu multă onestitate problemele lumii care sunt în jurul nostru, semnele timpurilor şi, întocmai, fără frica de a merge în teritorii noi pentru că sunt noi teritoriile spre care merge omenirea. Noi nu le cunoaştem încă pe toate în amănuntele lor, însă cu credinţa trainică în Cristos şi înrădăcinarea trainică în Evanghelie, să simţim ce spune astăzi Bisericii Duhul, pentru a înfrunta în mod adecvat, a răspunde în mod adecvat situaţiilor noi care apar. Ori, Papa Francisc, aşa cum spune el, nu la măsuţă, ci un pic urmând sugestiile Duhului, a găsit în familie o mare tematică. Efectiv, familia este legată de viaţa concretă a celei mai mari părţi a persoanelor din această lume şi apoi faptul de a reflecta în lumina Evangheliei cum se trăieşte această dimensiune, este o mare contribuţie şi pentru binele omenirii, este un mod de a desfăşura slujirea Bisericii faţă de omenirea de astăzi.
– Papa, şi în acest ultim an, i-a pus pe săraci şi demnitatea şi apărarea persoanei umane în centrul acţiunii sale pastorale…
– Da, acest lucru l-am înţeles foarte bine. A voit să se numească Francisc pentru că săracii erau în centrul atenţiei sale. Şi ştim că sunt săracii într-un sens mai amplu: sunt toate persoanele încălcate în demnitatea lor, nu numai din punct de vedere economic, ci şi din punct de vedere spiritual, al sărăciei de raporturi sociale şi aşa mai departe. Şi în asta, Francisc manifestă o mare atenţie şi a adus şi la adresa atenţiei publice atâtea aspecte semnificative pentru demnitatea persoanei umane: problemele migranţilor, ale refugiaţilor, problemele noilor sclavii, problemele traficului de organe şi de persoane umane, problemele marginalizării bătrânilor sau a bolnavilor… Iată, toate sunt lucruri care se vede că sunt îndrăgite şi pe care el le aminteşte cu mare spontaneitate, cu gesturi şi cu cuvinte.
Eu aş vrea să spun că şi tema care ne-a ocupat foarte mult în aceşti ani, aceea a abuzurilor sexuale asupra minorilor, se inserează în această atenţie a lui Francisc faţă de cei „săraci” şi faţă de marginalizări, şi aşa mai departe, într-un context mai amplu, cu multă coerenţă. Iată, deci, minorii abuzaţi sunt tipic persoane umane încălcate în demnitatea lor şi de care trebuie să ne ocupăm. Şi faptul că a lansat această nouă Comisie pentru ocrotirea minorilor, într-o perspectivă nu atât faţă de trecut şi faţă de erorile din trecut, preţuind desigur experienţa trecutului, ci privind mai ales la toate problemele prevenirii şi ale abuzurilor, chiar şi din afara Bisericii, în lumea de astăzi, este o mare intuiţie, deci mi se pare un pas înainte important în continuitate cu angajarea Papei Benedict, dar cu o proprie lărgire a orizontului şi cu o proprie inserare în această luptă pentru adevărata demnitate a persoanelor umane.
– Îl întreb pe directorul Sălii de Presă a Vaticanului: cum vedeţi raportul dintre Papa şi media?
– Dar… mie mi se pare că este un raport care continuă să fie în foarte mare parte pozitiv. Eu primesc practic în fiecare zi trei sau patru cereri de interviu cu Papa din parte unor ziare chiar destul de importante, din toate părţile lumii. Asta pentru a spune că există o foarte mare dorinţă, un foarte mare interes, pentru că desigur, media interpretează într-un fel aşteptarea, interesul oamenilor. Iată, pentru mine acesta este un indiciu al faptului că oamenii privesc spre Papa cu multă atenţie, cu multă aşteptare; doresc de la el un cuvânt, sunt cuprinşi de credibilitatea şi de eficacitatea mărturiei sale ca lider mondial – religios – pentru lumea de astăzi, cu multă dorinţă de orientare din parte persoanelor care se află în situaţiile cele mai variate, în diferitele părţi ale lumii. Deci, acest interes din partea media este mereu foarte viu şi în cea mai largă parte pozitiv. Acest lucru este pentru mine unul frumos, în sensul că eu cred că media pot să aibă – trebuie să aibă – şi o funcţie foarte pozitivă în lume pentru formarea opiniei publice, pentru informare; şi atunci, trebuie să fie ajutate pentru a găsi cauzele bune, ştirile pozitive, adevăratele preocupări care trebuie prezentate lumii de astăzi.
Şi faptul că se simt stimulate şi interesate de o figură ca aceea a Papei Francisc, care cu siguranţă îndrăgeşte binele persoanei umane şi binele omenirii în raportul său cu Dumnezeu şi în raporturile cu toate persoanele şi convieţuirea dintre popoare, este ceva foarte frumos. Eu sper ca să dureze şi să continue. Uneori, eventual, există părţi un pic marginale din lumea mediatică uimite de libertatea, de originalitatea cu care Papa înfruntă anumite situaţii şi sunt un pic dezorientate, un pic încurcate şi scot în evidenţă acest aspect. Însă, acest lucru depinde de faptul că eventual nu au acea pozitivitate de perspectivă din punctul de vedere al credinţei sau şi din punctul de vedere de a privi înainte, care este important pentru a înţelege şi a însoţi un pontificat ca acela al lui Francisc.
