Mons. Gänswein, colaboratorul a doi Papi (I)
21.07.2015, Roma (Catholica) - Mons. Georg Gänswein este aproape de două dintre persoanele cele mai influente din lume. În 1996 a început să lucreze cu Cardinalul Ratzinger la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, devenindu-i în 2003 secretar personal, poziţie pe care a menţinut-o şi la alegerea Cardinalului în Scaunul pontifical. În 2012 a fost numit prefect al Casei Pontificale şi, cu noul pontificat, Papa Francisc l-a confirmat în funcţie, în 2013. Mons. Gänswein este, aşadar, până astăzi, singura persoană în istoria Bisericii care slujeşte doi Papi în acelaşi timp. Dimineaţa concelebrează cu Papa german, se roagă împreună Rozariul, se plimbă jumătate de oră în Grădinile Vaticanului. În schimb, după-amiază lucrează cu Papa argentinian. Ercis.ro a publicat în traducere un amplu interviu cu Mons. Gänswein, din care vă oferim acum prima parte.
– Cum reuşiţi să colaboraţi cu doi Papi? Nu pare uşor să vă adaptaţi la două personalităţi aşa de diferite…
– Desigur, sunt foarte diferiţi între ei; şi pentru mine, după o lungă experienţă ca secretar al Cardinalului Ratzinger, apoi al Papei Benedict al XVI-lea, a începe să lucrez şi cu Papa Francisc nu a fost uşor. Să spunem că, folosind un limbaj informatic, a trebuit „să mă fac compatibil”, pentru că a fost o schimbare destul de intensă. Deja primisem funcţia de prefect, pe care Papa Francisc a dorit să o reconfirme. Ceea ce facem – eu şi colaboratorii mei – este să slujim. Şi aceasta este tot. Cum reuşesc? Depinde mult de modul în care Papa conduce Biserica. Totuşi, trebuie să spun că este un mare avantaj în toate acestea: a trăi şi a lucra cu doi Papi şi a avea experienţa acestei diversităţi m-a ajutat şi mă ajută să cresc uman şi spiritual.
– Dincolo de diferenţele fizice – pantofii, crucea etc. – pare uneori că între cei doi există o distanţă şi în ceea ce spun…
– Toate aceste relatări pe care le auzim de la începutul pontificatului, ca de exemplu că foloseşte pantofi negri, sau că materialul crucii sale pectorale este sau nu de argint, sunt secundare: sunt lucruri exterioare, moduri de a face lucrurile. Dacă se priveşte puţin mai bine la conţinuturi, se vede că în exercitarea munus petrinum există continuitate cu Papa Benedict al XVI-lea. Şi este corect aşa. Vorbim despre un sud-american şi despre un german, despre două personalităţi foarte diferite. Primul este educat şi format de spiritualitatea iezuită, şi este logic ca modul său de a gândi, de a face şi chiar de a exercita slujirea petrină să fie diferit de cel al celui care a avut o formare înainte de toate academico-universitară.
– Adesea Francisc îmi aminteşte de Papa Ioan Paul al II-lea…
– Da, se poate. Chiar dacă au ajuns pe Scaunul lui Petru cu o diferenţă de douăzeci de ani. Amândoi acumulaseră deja o enormă experienţă pastorală, chiar dacă într-un context politic şi cultural foarte diferit. Papa Francisc după ce a condus o Dieceză mare şi nu uşoară cum e cea de Buenos Aires; Sfântul Ioan Paul al II-lea după conducerea Bisericii din Cracovia care, în acea vreme, era singurul loc unde se putea exprima în mod liber. Cred că putem să îi comparăm în aceasta, dar şi în unele aspecte ale personalităţii lor.
– Care?
– De exemplu, Papa Francisc vorbeşte mult despre „cultura întâlnirii”: a întâlni persoane şi a le întâlni cât mai mult posibil. Papa Ioan Paul al II-lea nu a vorbit în mod expres despre această cultură, dar a pus-o în practică în mod constant. Contactul cu alţii, inclusiv contactul fizic, e ceea ce uimeşte la cei doi Papi.
– Uneori am auzit spunându-se: „Papa Ioan Paul al II-lea este Papa speranţei; Papa Benedict al XVI-lea este Papa credinţei; Papa Francisc este Papa carităţii”. Dumneavoastră credeţi că, deşi simplă, poate să fie o bună analiză a realităţii?
– Este greu de rezumat într-un cuvânt un întreg pontificat. De fiecare dată când se încearcă să se cuprindă într-un cuvânt ceva complex există mereu un risc. Aş spune că Papa Francisc este Papa gesturilor, Papa milostivirii. Suntem încă pe drum; în orice caz, după doi ani, cred că a-l defini „Papa gesturilor” poate folosi măcar pentru a da o idee.
– La doi ani de la renunţare, la ce se referea Papa Benedict vorbind despre „pelerinajul său pământesc”?
– În ultimul său discurs scurt, la Castel Gandolfo, Papa Benedict al XVI-lea a vorbit despre „ultima etapă a pelerinajului pământesc”. Şi mai înainte spusese că el nu va coborî de pe cruce, că nu-l va părăsi pe Domnul. Urcă pe munte ca să se roage pentru Biserică şi pentru Succesorul său. Rolul său acum este spiritual: să se roage pentru barca lui Petru. Este important de amintit că Biserica nu se conduce numai cu decizii şi strategii, ci şi mai ales cu rugăciunea. Biserica este o „echipă de rugăciune” şi ştim bine că dacă se roagă mai multe persoane este mai bine. În această echipă, Papa emerit are un loc deosebit ca „pelerin”.
– Unii încă nu înţeleg renunţarea şi o interpretează ca o strategie pentru a bloca unele tentative de a provoca „mari daune”…
– Am putea scrie o carte întreagă de ipoteze şi teorii în această privinţă! Papa Benedict al XVI-lea, în acea zi de 11 februarie, a citit o declaraţie scurtă şi foarte clară expunând motivele sale. Tot ceea ce s-a spus şi s-a imaginat în mod diferit este complet lipsit de fundament. Dacă existau persoane singulare împotriva Papei Benedict este irelevant cu privire la renunţare. Este clar că o persoană ca el a reflectat îndelung asupra unei chestiuni cu o atare importanţă. Nu s-a lăsat intimidat de nimeni. A fost foarte clar în colocviul său cu Peter Seewald, cu mulţi ani înainte de renunţare: „Când există lupii, când există pericolul, păstorul nu trebuie să părăsească turma sa”. Nu a făcut-o atunci şi nu a făcut-o niciodată; decizia sa nu este o fugă. Acesta este adevărul şi este singura explicaţie cu privire la motivul renunţării.
– În unele ocazii dumneavoastră aţi vorbit despre „roadele” acestei renunţări. Care ar putea să fie aceste roade?
– Papa Benedict şi-a dat seama că pentru a conduce Biserica de astăzi este necesar să se aibă forţă spirituală dar şi forţă fizică. Este un act de umilinţă foarte mare a renunţa la papalitate pentru a face loc unuia mai tânăr şi mai puternic. Cred că este vorba de un mare exemplu de iubire faţă de Domnul şi faţă de Biserică; un exemplu pe care nu toţi pot sau vor să îl înţeleagă. Observând pontificatul Papei Francisc, se poate percepe cum imaginea Bisericii s-a schimbat în mai bine. Papa Benedict a făcut primul pas pentru schimbare: a deschis poarta pentru a parcurge acest drum. Cred că ar putea să fie paşi şi în viitor.
– Oricum veţi admite că pentru dumneavoastră, acele zile din februarie 2013 nu au fost chiar liniştite: cine ştie ce sentimente contrastante v-au străbătut…
– Fără îndoială. Pentru mine au fost zile foarte dificile, dar travaliul a început în realitate în momentul în care Papa mi-a spus ceea ce dorea să facă, mai înainte cu multe luni. Desigur că a trebuit să tac şi, cum vă puteţi imagina, acest lucru cerea un mare efort. În acea faimoasă zi de 11 februarie şi, după aceea, de 28, eram străbătut de sentimente de recunoştinţă… dar şi de tristeţe şi chiar de ceva comparabil cu un soi de doliu. Însă Sfântul Părinte luase decizia sa, o decizie de conştiinţă, coram Deo, care deci trebuia respectată şi urmată.
