INTC 2015: Fericirea tinerilor aici şi acum
22.07.2015, Cluj (Catholica) - În 1998 Clujul găzduia Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, aflată atunci la a VII-a ediţie. Anul acesta, începând de astăzi de fapt, Clujul găzduieşte din nou acest eveniment, ediţia a XIII-a, între 22 şi 26 iulie 2015. Dacă la prima ediţie PS Florentin Crihălmeanu era Episcop auxiliar de Cluj-Gherla, această a doua ediţie la Cluj îl găseşte ca Episcop eparhial, fiind principalul responsabil de organizarea evenimentului. Echipa media a ASTRU Cluj, asociaţie cu care Episcopul a colaborat în vederea INTC, a realizat următorul interviu.
– Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic înseamnă o îndelungată perioadă de a discerne planul Domnului pentru întâlnirea tinerilor şi poate, totodată, un travaliu al organizării. A fost pregătirea INTC 2015 un drum al fericirii?
– Organizarea INTC-ului la Cluj este, ca şi la celelalte ediţii ale INTC, sub egida Conferinţei Episcopale. Ea revine, practic, Episcopului locului şi celor care sunt în structură. Aici, la Cluj, am avut şansa de a colabora cu asociaţiile de tineri şi, în mod particular, cu asociaţia ASTRU, care are o experienţă de formare şi de organizare remarcabilă. Ei au pregătit diferitele faze ale INTC-ului încă din anii trecuţi şi au început să solicite ajutorul financiar şi nu numai la diferitele organizaţii internaţionale.
Din luna noiembrie a anului trecut am început o colaborare mai strânsă şi am încercat să creăm o structură cu o organigramă împărţită pe diferitele sectoare mari de activitate ale unei asemenea acţiuni. Diferitele sectoare le-am repartizat unor preoţi, în majoritatea lor consilieri. S-a format o echipă de circa 15 membri cu care lunar am avut o întâlnire de coordonare şi, treptat, lucrurile au început să se concretizeze. Am avut şi aportul organizărilor INTC-ului de la Iaşi, care, prin pr. Felix Roca, ne-au ajutat cu sfaturi frumoase.
În ceea ce priveşte travaliul, sigur, fiecare şi-a făcut munca lui. Aş minţi să spun că nu au fost momente de discuţii interesante, au fost şi momente de stres, au fost diferite opinii, au fost argumente pro şi contra. Dar consider că, până la urmă, a triumfat interesul comun al organizării acestor zilei ale INTC la Cluj.
– Cât este de important pentru Dvs., ca păstor al Bisericii Catolice, ca tinerii să fie fericiţi? Fericirea tinerilor poate întări Biserica şi viitorul ei?
– Un om fericit face lucrurile bine şi cu bucurie. Dar este important, mai ales pentru tineri, care, prin entuziasmul şi elanul caracteristic vârstei, pot purta înainte nu numai o Biserică, ci şi o societate întreagă, ca simţindu-se fericiţi, să poată da maximul din ceea ce au. Dacă nu îşi găsesc fericirea în ceea ce fac, atunci mintea le este mereu la fericirea din altă parte. Consider că este important ca tinerii să poată căuta fericirea în aceste zile – şi nu este numai o metaforă sau o figură de stil – a căuta fericirea, evident, în mod spiritual, dar jucându-ne cu aceste cuvinte ajungem, la un moment dat, să întâlnim şi viaţa practică, viaţa noastră, să ne punem serios problema fericirii în viaţă, în aspectele ei concrete. De aceea, mi-aş dori ca tinerii să poată trăi momente de bucurie, de plăcere, dar oarecum să îi orientăm şi spre fericirea supremă, ferindu-ne de a face confuzie între ele – bucurie, plăcere, fericire.
– Am desprins din mesajul pe care l-aţi transmis tinerilor în introducerea Ghidului INTC că a fi fericit înseamnă a avea inima neîmpărţită şi, totodată, a te dărui în credinţă, în iubire, în slujire. Cum să îmbinăm neîmpărţirea inimii cu dăruirea prin slujire?
– Dacă ne gândim la Preasfânta Fecioară Maria, ea, foarte tânără fiind, primeşte o slujire pentru întreaga viaţă, o slujire deplină, care nu are numai momente de bucurie. Dar este o slujire în care ea îşi găseşte cu adevărat fericirea şi misiunea de viaţă. Maria practic nu a avut alt ideal în viaţă decât acela pe care l-a afirmat în momentul Bunei Vestiri, adică: „Fie mie după Cuvântul Tău” – să pot împlini Cuvântul lui Dumnezeu, – şi „Iată slujitoarea Domnului” – adică sunt la dispoziţia acestui Cuvânt ca un slujitor, ca o persoană care se pune fizic, spiritual, total, la dispoziţia lui Dumnezeu.
Fericirea adevărată presupune comuniunea cu Dumnezeu, a fi în unitate cu El. Nu se poate trăi fericirea adevărată fiind departe de drumul pe care Cristos ni l-a trasat. La polul opus, păcatul care înseamnă separarea de Dumnezeu, de sine şi de aproapele, este rodul diavolul; acesta, prin intermediul factorilor externi (prin simţuri, prin gânduri) caută să pătrundă în entitatea noastră spirituală şi să ne separe de Dumnezeu.
– Unii tineri consideră că drumul în credinţă, alături de Cristos, le îngrădeşte libertatea. Explicaţi-ne relaţia dintre libertate şi fericire.
– Întrebarea este foarte bună pentru că, în general, aşa se percepe actualmente de către majoritatea tinerilor abecedarul credinţei, respectiv, în mod particular, poruncile divine. Însă, dacă stăm să ne gândim la procesul educativ din viaţa noastră, ne dăm seama că orice proces educativ începe cu o constrângere. Copilul, pentru a învăţa să scrie, face mai întâi nişte linii, apoi nişte bastonaşe, nişte cerculeţe şi numai treptat ajunge să scrie. Face mai întâi litere, rânduri întregi de „a”, de „o”, ca mai apoi să scrie cuvinte, apoi propoziţii scurte şi abia apoi compuneri şi altele, dar aceasta este mult mai târziu. El are atunci libertatea de a scrie, dar aceasta începe printr-o constrângere.
Procesul educativ este acelaşi şi în credinţă. Există un abecedar al credinţei, există nişte jaloane care ne asigură un drum sortit victoriei, dar libertatea ne aparţine. Dumnezeu ne învaţă, dar nu ne obligă. Noi avem nevoie de nişte norme, de o educaţie pentru a trăi cu adevărat libertatea, la fel precum pentru ca maşinile să circule liber pe stradă, este nevoie de semne de circulaţie, altfel ar fi haos. Dacă vreau să ajung de la Roma la Milano, am două alternative: pot să aleg fie autostrada luminată, pe care pot merge cu viteză constantă, fie drumuri comunale pe care trebuie să mă orientez mai des, să mai opresc la intersecţii, să las pietonii să traverseze şi nu ajung în cinci ore cum aş ajunge pe autostradă, ci ajung în zece ore, dar până la urmă tot ajung.
Există şi alte drumuri, pot urca sau coborî dacă, de exemplu, vreau să văd peisajul, dar mă pot şi pierde şi apoi să mă întorc, iar drumul îmi va lua poate două zile. E şi acesta un drum. Dar eu am libertatea de a alege. Însă eu ştiu că drumul acesta care este autostrada îmi garantează că ajung la destinaţia precisă. La fel aş spune că „limitările” credinţei îmi garantează că pot ajunge la scopul vieţii mele care este fericirea vieţii veşnice, îmi garantează punctul final. Celelalte drumuri le pot alege şi mă voi bucura de peisaj – plăcerea ochilor, dar nu îmi garantează că voi ajunge la punctul final în timp util.
În viaţă, există persoane care reuşesc să creeze o relaţie cu Dumnezeu atât de puternică încât să se simtă liberi cu Dumnezeu şi aleg să i se consacre. Ei simt că nu mai au nevoie de alte chestiuni şi depunerea voturilor pentru un călugăr nu mai este deloc o constrângere, ci este tocmai afirmaţia dorinţei de libertate – sunt liber pentru Dumnezeu, nu mai am alte obligaţii care mă conduc spre alte chestiuni, nu mă mai împrăştii în nimic, ci sunt liber pentru Dumnezeu. În sensul acesta privită, libertatea adevărată este sprijinită, cultivată de tot ceea ce înseamnă porunci, precepte divine.
Dacă se confundă libertatea cu libertinajul sau libertinismul, atunci, evident, aceste porunci apar ca şi constrângeri. Dacă libertatea este să fac ce vreau, sau ceea ce simt, dacă nu îmi educ voinţa ca să fie mai aproape de voinţa divină, probabil că aleg un bine subiectiv, de moment. Dar există şi un bine obiectiv – ceea ce văd ca bine la 14, 16 sau 18 ani, poate că voi vedea cu totul diferit la 25 de ani. Aici este un alt punct important al libertăţii, respectiv interacţiunea dintre generaţii. Adesea, la vârste tinere începe respingerea autorităţii parentale.
Dar tu, ca tânăr, trebuie să respecţi un adevăr obiectiv, acela că părintele tău care are 35, 40, 50 de ani are ceva în plus faţă de tine, chiar dacă tu eşti ultramodern, reprezinţi generaţia digitală, ştii totul în IT, ai cunoştinţele politice, sociale şi ştiinţifice într-un anumit domeniu la zi. Părintele tău are lecţia vieţii, experienţa de viaţă, care nu se poate învăţa pe computer, pentru că înseamnă practică de viaţă cu Dumnezeu, evenimente plăcute şi neplăcute din care tu, ca şi creştin, înveţi. Şi aici este rolul părinţilor naturali, al preoţilor, al surorilor şi al altor persoane care te pot ajuta prin sfaturi din experienţa lor de viaţă pentru a avea o scară bună a valorilor, pentru a face un bun discernământ asupra a ceea ce reprezintă, de fapt, alegere bună care te eliberează sau alegere care te constrânge.
Discernământul nu este uşor de făcut, mai ales la vârsta aceasta, sub influenţele modei, sub influenţa mass-media, a colegilor, a prietenilor etc. Dar discernământul este foarte important şi ar trebui să înceapă de la nivelul gândului – aşa cum este, de exemplu, stupul cu albine: multe roiesc în jurul stupului, dar numai una poate intra la un moment dat. La fel şi cu gândul – sunt multe gânduri, dar depinde de mine la care îi deschid portiţa, acela intră în sfera conştientului şi începe să se dezvolte în conexiuni şi apoi în voinţă şi acţiune. De aceea, discernământul bun la vârsta aceasta înseamnă a începe bine o scară a valorilor pentru viaţă.
– Ce înseamnă fericirea pentru Episcopul nostru? V-am ruga să ne împărtăşiţi o experienţă de fericire profundă, autentică, din experienţa Dvs. de viaţă.
– Răspunsul acesta va fi unul subiectiv. Momentul care îmi vine în minte când mă gândesc la fericirea cea mai profundă este momentul hirotonirii episcopale la Roma. Cu o zi înainte de acest eveniment, am făcut o repetiţie generală în Bazilica San Pietro, unde eram numai noi, cei 12 candidaţi, şi ceremonierul. Acesta ne dădea întruna indicaţii de tipul: „nu fă aceasta; nu face cealaltă; piciorul acela nu-l pune acolo; când ajungi în faţa Sfântului Părinte îngenunchezi imediat, nu aştepţi să coboare Spiritul Sfânt să-l simţi…” – deci nişte indicaţii foarte clare şi concrete. Acestea au fost însoţite şi de emoţii – au venit părinţii, surorile, au venit cu toţii şi a sosit ziua cea mare.
Momentul pe care mi-l amintesc însă cel mai limpede a fost acela în care, la semnalul cuvenit, după ce intraseră Episcopii şi Cardinalii, intram şi noi în procesiune cu câte doi diaconi şi mergeam pe culoarul central din San Pietro. Corul intona „Misericordias Domini, in aeternum cantabo” (Milostivirea lui Dumnezeu o voi cânta pentru veşnicie). În clipa aceea am simţit o bucurie foarte pătrunzătoare şi aveam impresia că drumul nu era pe orizontală, ci pe diagonală, în sus, spre acel vitraliu cu Spiritul Sfânt. A fost un moment cu totul deosebit. Acesta a fost un moment de bucurie legat pe plan auditiv de aceste frumoase cântări şi pe plan spiritual de atmosfera creată de maiestuozitatea din San Pietro, şi de bucuria, de onoarea, sau poate şi teama de a fi hirotonit chiar de către Pontiful Roman. Bucuria acesta a mai durat câteva zile, după care a trebuit să ne întoarcem la realitatea concretă, la muncă.
Când vorbim despre tipuri de fericiri mai mult sau mai puţin trecătoare, trebuie să facem deosebirea între bucurie, plăcere şi fericire. După părerea mea, fericirea este mult mai mult decât bucuria. Fericirea implică poate numeroase satisfacţii de ordin spiritual, sunt momente de împlinire, momente de bucurie. De exemplu, când vezi o persoană pe care poate ai reuşit să o consiliezi la un moment dat cu un anumit sfat, cu ceva care pe moment ţi se părea imposibil şi persoana vine, după ani de zile, şi îţi spune că sfatul acela i-a schimbat viaţa. Sau, un alt exemplu, construcţia acestei Catedrale de la Cluj, departe de a fi finalizată, pe care am văzut-o de atâta timp în stadiul de beton-ciment şi care, dintr-o dată, graţie unor sfaturi ale unor persoane care m-au sprijinit foarte mult, a prins din nou viaţă şi s-a înălţat.
Eu consider că te simţi fericit, te simţi bine, când recunoşti urmele lui Dumnezeu. Atunci îţi dai seama că nu eşti singur, îţi dai seama că cineva a pregătit totul şi de tine depinde numai să pui mâna pe acea clanţă să deschizi uşa şi să vezi că El este deja acolo. În sensul acesta sunt multe semne, multe intuiţii pe care poţi să le ai, iar confirmarea vine după aceea din partea Domnului. Sunt mici sclipiri de fericire, care rămân oarecum departe de fericirea veşnică, dar putem trăi clipele acestea puse laolaltă ca o fericire actuală.
Fericirea nu trebuie aşadar văzută ca un cadru viitor – atunci, acolo… până acolo numai plâns şi jale. Nu! Fericirea poate fi trăită şi aici, acum, pe pământ, şi aceasta trebuie noi să căutăm – cum să găsim acest echilibru între lumea care există, cu tot ceea ce este în ea bun şi rău, şi lumea viitoare, punctul terminus, pe care ne-am propus să îl atingem. Să înţelegem aşadar că este important un bun discernământ pentru a face drumul pe care Dumnezeu l-a planificat pentru noi. Fericirea, de fapt, aceasta este – omul este fericit în clipa în care şi-a găsit în viaţa lui pe acest pământ planul pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru el din veşnicie, pentru că planul acela sigur duce la mântuire. Aceasta este deci fericirea – a intra în dinamica lui Dumnezeu şi a găsi locul meu în acest puzzle, în acest mozaic: care este piesa pe care eu o reprezint pentru ca acel chip al lui Cristos să fie complet realizat?
Imagini
