Chestiunea diasporei: Al doilea document discutat de Conciliul ortodox
24.06.2016, Creta (Catholica) - Documentul preconciliar intitulat Diaspora ortodoxă, al doilea pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Conciliu al Bisericii Ortodoxe, a fost discutat marți, 21 iunie, de cei zece primați și de cei 154 de Episcopi membri ai adunării conciliare. Chestiunea diasporei a fost unul dintre principalele motive ale demarării procesului preconciliar și figura și pe primele locuri în agenda fixată de conferința panortodoxă din 1976. De fapt, Bisericile Ortodoxe în secolul al XX-lea au trebuit să facă față migrațiilor fără precedent ale credincioșilor săi. După un prim val legat de revoluția rusă din 1917-1918 și de războiul greco-turc din 1919-1922, a urmat un al doilea val migrator începând din anii nouăzeci, ca urmare a prăbușirii regimurilor comuniste din Europa de est, dar și a crizei din Orientul Mijlociu.
Pentru a răspunde necesităților pastorale ale credincioșilor lor, Bisericile Ortodoxe au numit Episcopi și au creat Dieceze în afara teritoriului lor tradițional. S-a ajuns astfel la prezența în același oraș a mai multor Episcopi și la suprapunerea jurisdicțiilor, ceea ce nu este conform cu ecleziologia tradițională a unicității episcopatului în același loc (canonul 8 de la Conciliul din Niceea), și dăunează mărturiei comune a ortodoxiei.
Pentru a rezolva problema, au fost propuse diferite soluții. Trebuie recunoscută Patriarhiei ecumenice – îndeosebi, în virtutea unei interpretări a canonului 28 al Conciliului din Calcedon cu privire la „teritoriile barbare” – jurisdicția asupra acelor diaspore care se aflau în afara teritoriului celorlalte Biserici Ortodoxe? Sau trebuiau create noi Biserici locale, ceea ce ridică problema canonică a recunoașterii autonomiilor și a autocefaliilor (autocefalie pe care Biserica Rusă a considerat că o poate acorda Bisericii ortodoxe din America în 1970)? Problema este încă și mai dificilă de rezolvat deoarece „diasporele” sunt foarte diferite. Dacă pentru atâția ortodocși emigrați recent, legătura cu Biserica mamă este importantă, cei implantați în Occident de mai multe generații nu se mai consideră „diaspore”, ci adevărați ortodocși locali.
Pentru a răspunde la asemenea chestiuni de ordin canonic, ecleziologic și pastoral în același timp, în 1990 și în 1993 s-au reunit comisii interortodoxe pregătitoare. Au adoptat un anumit număr de rezoluții, modificate și aprobate de Conferința preconciliară panortodoxă din 2009. Acest ultim document, ale cărui decizii încep deja să se pună în act, figurează pe ordinea de zi a actualului conciliu.
Textul afirmă în primul rând că toate Bisericile „arată voința comună ca problema diasporei ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil și ca aceasta să fie organizată conform ecleziologiei ortodoxe”. În același timp, ia act de faptul că „în faza actuală nu este posibil, din motive istorice și pastorale, să se treacă imediat la ordinea canonică strică a Bisericii despre această chestiune, adică să existe un singur Episcop într-un singur loc”. De aceea este propusă „crearea unei situații tranzitorii care va pregăti terenul”, pregătire care, oricum, „nu va trebui să treacă dincolo de data convocării următorului Sfânt și Mare Conciliu al Bisericii ortodoxe, în așa fel încât acesta să poată trece la o soluție canonică a problemei”.
Soluția este următoarea: „pentru perioada tranzitorie în care va fi pregătită soluția canonică a chestiunii” în douăsprezece regiuni ale lumii vor fi create „adunări episcopale” care vor reuni toți Episcopii ortodocși locali, care vor continua să fie supuși respectivelor jurisdicții canonice. Aceste regiuni se află în mod esențial în Europa (nouă regiuni) dar și în America de Nord, în America de Sud și în Oceania. Scopul adunărilor va fi de „a manifesta unitatea Ortodoxiei” și „de a dezvolta o acțiune comună a tuturor ortodocșilor din orice regiune pentru a se îngriji de nevoile pastorale ale credincioșilor care trăiesc acolo, pentru a reprezenta în comun pe toți ortodocșii în fața celorlalte confesiuni și în fața ansamblului societății din regiune, pentru a cultiva scrisorile teologice și educația ecleziastică, și așa mai departe”.
Cât privește funcționarea acestor adunări, documentul prevede că vor fi prezidate de primul dintre Episcopii care depind de Biserica de Constantinopol (în lipsa sa, trebuie urmată ordinea dipticelor). În afară de aceasta stabilește că deciziile vor fi luate în unanimitate de Bisericile reprezentate în adunare. În sfârșit precizează că aceste adunări „nu îi privează pe Episcopii lor membri de competențele cu caracter administrativ și canonic și nu limitează drepturile lor în diaspora”. Îndeosebi, dacă „adunările episcopale nu au ca țintă să evidențieze poziția comună a Bisericii Ortodoxe cu privire la diferite chestiuni”, aceasta „nu îi împiedică deloc pe Episcopii membri, care continuă să dea cont propriei Biserici, să exprime opiniile propriei Biserici în fața lumii externe”.
Cum se poate vedea, această soluție tranzitorie la problema diasporei, marcată de un mare pragmatism, propune în mod provizoriu o „dublă apartenență”. Pe de o parte menține prerogativele și apartenența prioritară a Episcopilor la respectivele jurisdicții ecleziale, la care, „din motive istorice și pastorale” pentru moment apare dificil de renunțat. Pe de altă parte, favorizează coordonarea, concertarea și mărturia comună a Bisericilor Ortodoxe în cadrul adunărilor episcopale din diferitele regiuni, prezidate de Episcopi din Patriarhia ecumenică. Această soluție se inspiră în mare parte din experiența adunării Episcopilor ortodocși din Franța întemeiată în 2007, care a luat locul Comitetului inter-episcopal ortodox creat în 1967.
Însă se observă că această soluție tranzitorie nu trebuia „să meargă dincolo de data de convocare a apropiatului Sfânt și Mare Conciliu al Bisericii Ortodoxe”. De altfel, este ceea ce a subliniat Sfântul Sinod al Bisericii din Antiohia, care de acum are mai mulți credincioși în diaspora decât în teritoriul său: în rezoluția din 6 iunie, s-a plâns de faptul că o evaluare a lucrării acestor adunări nu a fost făcută înainte de Conciliu. Faptul că acest Conciliu a prelungit această soluție tranzitorie demonstrează că timpurile încă nu sunt propice pentru o soluție definitivă. Înseamnă a da dovadă de realism. Se presimte de asemenea că, probabil, procesul conciliar va continua.
În afară de aceasta subliniem că problema unei multiplicități de Episcopi în același loc nu este exclusivă a ortodocșilor. Și Biserica Catolică a trebuit să înfrunte în Orientul Mijlociu, de exemplu la Cairo cu șapte Episcopi de rituri diferite și la Beirut cu șase; și ca urmare a emigrației numeroșilor catolici orientali, o situație asemănătoare se creează și în Occident. Acum prezența diferitelor Biserici locale în același teritoriu – „poliarhia” – întemeiată pe criterii naționale sau culturale, contrazice convingerea comună a catolicilor și a ortodocșilor: unica Biserică a lui Cristos, răspândită în tot universul, reunește în unul și același loc poporul celor răscumpărați, „oameni din toate triburile, limbile, popoarele și neamurile” (Apocalips 5,9). (Hyacinthe Destivelle, L’Osservatore Romano, 24 iunie 2016, traducere pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro)
