Trei documente magisteriale reunite într-un volum la Editura Sapientia
18.07.2016, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a fost publicată recent în colecția „Magisterium” traducerea în limba română a trei documente importante: nr. 26 – Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, Purcederea Duhului Sfânt, trad. din lb. franceză de Michail Iulian Echert; nr. 27- Comisia Teologică Internațională, Creștinismul și religiile, trad. din lb. italiană de Ianc Andrei Ionuț; nr. 28 – Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația „Dominus Iesus” privind unicitatea și universalitatea salvifică a lui Isus Cristos și a Bisericii, trad. din lb. italiană de EARCB. Acest volum este publicat în colecția „Magisterium”, în format 14×20 cm, are 126 de pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 10 lei.
Purcederea Duhului Sfânt (1995)
Conciliu Vatican II, în capitolul III al decretului Unitatis redintegratio, face un elogiu deosebit Bisericilor din Răsărit cărora le recunoaște originea apostolică, fidelitatea față de credința formulată în primele concilii și patrimoniul teologic, liturgic și spiritual pe care ele îl posedă și care constituie un patrimoniu pentru întreaga Biserică.
Pe lângă declarații au intervenit și gesturi concrete în raporturile dintre cele două Biserici, ca întâlnirile dintre Papa Paul VI-lea și Patriarhul Atenagora la Ierusalim (1964) și Istanbul și Roma (1967), restituirea multor relicve importante, ștergerea din memoria Bisericilor a excomunicărilor din 1054, folosirea termenului de „Biserici surori”, scoaterea unei publicații Tomos Agapis Vatican-Fanar (1958-1970) care este o culegere de schimburi de corespondență dintre Biserica Romei și Patriarhatul de Constantinopol.
Toate acestea au făcut ca relațiile dintre cele două Biserici să se amelioreze tot mai mult, să înceapă dialogul carității și, în sfârșit, și dialogul teologic în sens strict, în 1975, cu scopul de a ajunge la restabilirea comuniunii depline între cele două Biserici. Metoda aleasă a fost aceea de a porni de la doctrina comună, în special de la sacramente, în perspectivă ecleziologică și pneumatologică, pentru a ajunge apoi la dezbaterea problemelor care constituie factor de diviziune între cele două Biserici.
După o comisie mixtă provizorie, care a trasat planul pentru inițierea dialogului, a fost numită o comisie mixtă oficială formată din episcopi și teologi, care a început sesiuni plenare: Patmos-Rodos (1980): „Misterul Bisericii și al Euharistiei în lumina Sfintei Treimi”; München (1982): „Misterul Bisericii și al Euharistiei în lumina Sfintei Treimi”;Creta (1984): „Credință, sacramente și unitatea Bisericii”; Bari (1986-1987): „Credință, sacramente și unitatea Bisericii”; Vallam (Finlanda, 1988): „Sacramentul Preoției în structura sacramentală a Bisericii, și în special importanța succesiunii apostolice pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu”; Freising (1990): „Uniatismul”; Balamand (Liban 1993): „Uniatismul, metodă de unire din trecut și căutarea actuală a comuniunii depline”; Baltimore (2000): „Implicațiile ecleziologice și canonice ale unistismului”; Belgrad (2006): „Consecințele ecleziologice și canonice ale naturii sacramentale a Bisericii – conciliaritatea și autoritatea în Biserică la cele trei niveluri ale vieții bisericești: local, regional și universal”; Ravenna (2007): „Consecințele ecleziologice și canonice ale naturii sacramentale a Bisericii – comuniunea eclezială, conciliaritatea și autoritatea”; Paphos (Cipru, 2009): „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în cel de-al treilea mileniu”; Viena (2010): „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în cel de-al treilea mileniu”.
Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în omilia sa din 29 iunie 1995 din Bazilica San Pietro, în prezența Patriarhului ecumenic Bartolomeu I, și-a exprimat dorința de a fi clarificată „doctrina tradițională a lui Filioque, prezentă în versiunea liturgică a Crezului latin, pentru a pune în lumină deplina sa armonie cu ceea ce Conciliul ecumenic din Constantinopol, în 381, mărturisește în simbolul său: Tatăl ca izvor al întregii Trinități, singura origine și a Fiului și a Duhului Sfânt”. Clarificarea pe care a cerut-o Sfântul Părinte este publicată în acest document, prin grija Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor. El dorește să contribuie la dialogul desfășurat de Comisia mixtă internațională dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă.
Creștinismul și religiile (1997)
Problema relațiilor dintre religii câștigă o importanță din ce în ce mai mare. Printre diverșii factori care fac actuală această problemă se află, în primul rând, creșterea interdependenței dintre diferitele părți ale lumii. Ea se manifestă pe planuri diferite: este mereu mai mare numărul persoanelor care, în majoritatea țărilor, au acces la informație; migrațiile sunt cu totul altceva decât o amintire a trecutului; noile tehnologii și industria modernă au produs schimbări necunoscute până acum în multe țări. Fără îndoială, acești factori interesează în mod diferit continentele și națiunile, însă nicio parte a lumii, cel puțin într-o oarecare măsură, nu se poate considera străină de ei.
Astfel de factori ai comunicării și ai interdependenței dintre diferitele popoare și diferitele culturi au dus la o mai mare conștientizare a pluralităților religiilor lumii, cu pericolele, dar și cu oportunitățile pe care le presupune. În ciuda secularizării, printre oamenii timpului nostru nu a dispărut religiozitatea: sunt cunoscute diferitele fenomene în care aceasta se manifestă, în ciuda crizei care, într-o măsură diferită, vizează marile religii. Importanța faptului religios în viața umană și întâlnirile mereu mai frecvente dintre oameni și culturi fac necesar dialogul interreligios, în vederea problemelor și a nevoilor care privesc umanitatea, pentru a clarifica sensul vieții și pentru a promova o acțiune comună în favoarea păcii și a dreptății în lume. Creștinismul nu se exclude și nici nu poate să rămână la marginea unei astfel de întâlniri și, prin urmare, a dialogului dintre religii. Dacă acestea au fost uneori și pot să fie încă factori de diviziune și de conflict între popoare, este de dorit ca, în lumea actuală, să apară în fața ochilor tuturor ca elemente de pace și de unitate. Creștinismul trebuie să contribuie și el pentru ca aceasta să fie posibilă.
Pentru ca acest dialog să fie rodnic, este nevoie ca creștinismul și, în concret, Biserica Catolică, să se implice în a preciza cum evaluează, din punct de vedere teologic, religiile. De această evaluare va depinde în mare măsură raportul dintre creștini și diferitele religii și practicanții lor, precum și dialogul care, în diferite forme, se va stabili cu ele. Studiul temei „Creștinismul și religiile” a fost propus de majoritatea membrilor Comisiei Teologice Internaționale. Discuțiile generale pe această temă s-au efectuat în cadrul numeroaselor întâlniri ale subcomisiei și în timpul sesiunii plenare a Comisiei Teologice Internaționale, ținută la Roma în 1993, 1994 și, respectiv, 1995. Actualul text a fost aprobat în această formă cu votul Comisiei, la 30 septembrie 1996, mai apoi a fost prezentat președintelui comisiei, cardinalul J. Ratzinger, prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, care și-a dat aprobarea pentru publicare.
Temele tratate în acest document au ca obiect principal elaborarea unor principii teologice care să ajute la o corectă evaluare a religiilor. Aceste principii sunt propuse cu conștiința clară că există multe întrebări încă deschise, care cer ulterioare investigații și discuții. Înainte de a expune principiile, Comisia Teologică Internațională trasează liniile fundamentale ale dezbaterii teologice actuale, pentru a putea înțelege mai bine propunerile formulate în continuare în document.
Dominus Iesus (2000)
Domnul Isus, înainte de a se înălța la cer, le-a încredințat discipolilor Săi mandatul de a vesti evanghelia în lumea întreagă și să boteze toate popoarele. Misiunea universală a Bisericii izvorăște din porunca lui Isus Cristos și se împlinește de-a lungul veacurilor prin proclamarea misterului lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, precum și a misterului întrupării Fiului, ca eveniment de mântuire pentru toată omenirea. De-a lungul veacurilor, Biserica a proclamat și a mărturisit cu fidelitate evanghelia lui Isus Cristos. Totuși, la încheierea celui de-al doilea mileniu creștin, această misiune este încă departe de împlinirea sa. Aceasta explică atenția deosebită pe care magisteriul o acordă motivării și promovării misiunii evanghelizatoare a Bisericii, mai ales în raport cu tradițiile religioase ale lumii.
Biserica, pentru a-și împlini funcția de a-l vesti pe Isus Cristos, „calea, adevărul și viața” (In 14,6), folosește astăzi și dialogul interreligios care, într-adevăr, nu înlocuiește, ci însoțește missio ad gentes. Acest dialog, care face parte din misiunea evanghelizatoare a Bisericii, comportă o atitudine de înțelegere și o relație de cunoaștere și îmbogățire reciprocă, toate acestea în ascultare față de adevăr și în respectarea libertății.
În practica și aprofundarea teoretică a dialogului între credința creștină și celelalte tradiții religioase apar probleme specifice, al căror răspuns se caută străbătând căi noi, aducând propuneri și sugerând moduri de acțiune, care au nevoie de un discernământ atent. În această cercetare, Declarația Dominus Iesus vrea să reamintească episcopilor, teologilor și tuturor credincioșilor catolici, unele conținuturi doctrinale de care nu se poate face abstracție și care pot ajuta reflecția teologică la găsirea unor soluții care să fie conforme cu adevărurile de credință și care să corespundă în același timp exigențelor culturale contemporane.
Limbajul expozitiv al Declarației corespunde scopului său, care nu este acela de a trata în mod organic problemele referitoare la unicitatea și universalitatea salvifică a misterului lui Isus Cristos și a Bisericii și nici acela de a propune soluții la chestiunile teologice liber disputate, ci vrea să expună din nou doctrina credinței catolice în această privință, subliniind în același timp unele probleme fundamentale care rămân deschise aprofundărilor ulterioare și să combată unele afirmații eronate sau ambigue. De aceea, Declarația reia învățătura transmisă în precedentele documente ale magisteriului, cu intenția de a confirma adevărurile care fac parte din patrimoniul credinței Bisericii. (prezentări semnate de pr. dr. Ștefan Lupu)

