Ministrul general al fraților minori conventuali retrăiește întâlnirile cu Pontiful la Assisi și Auschwitz
14.08.2016, Roma (Catholica) - Nu se întâmplă tuturor să îl întâlnească pe Papa de două ori în mai puțin de o săptămână, în locuri aflate la o distanță între ele de aproape o mie cinci sute de kilometri. Dar se poate întâmpla dacă ești superiorul unui ordin călugăresc al cărui fondator a fost ales ca model pentru pontificat. Pr. Marco Tasca, ministru general al fraților minori conventuali, în 29 iulie 2016 l-a primit pe Papa Francisc în fața celulei Sfântului Maximilian Kolbe, la Auschwitz, și în 4 august l-a salutat din nou în curtea Bazilicii Sfânta Maria a Îngerilor, cu ocazia vizitei Pontifului la Porțiuncula din Assisi. Preotul franciscan destăinuiește propriile impresii într-un interviu pentru L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu și publicat pe ITRC.ro.
– Să începem de la Assisi. Ce momente v-au impresionat mai mult?
– Papa s-a făcut „pelerin între pelerini” pentru a se ruga la Porțiuncula, această realitate care de opt sute de ani împarte har, milostivire, pace. Un gest al său de mare semnificație. Prin care Papa spune că rugăciunea la Porțiuncula este o cale care trebuie parcursă pentru a ajunge la pace, la reconciliere, la milostivire. Noi ca miniștri generali am scris o scrisoare tuturor realităților din familia franciscană pentru a explica semnificația Porțiunculei. Și în această scrisoare puțin ne rușinăm, pentru că de atâtea ori nu ne îngrijim de realitățile grele, de război, de exploatare, care lovesc omenirea, și de toate acelea care nu ne ajută să umblăm ca oameni ai păcii.
– La întâlnire a fost prezent și Qader Mohd, imam de Perugia. Ce s-a întâmplat?
– A fost un schimb extrem de scurt, dar a fost frumos să îl vedem pe Papa care îi întindea mâna imamului. Veneam de la o duminică în care chiar la Assisi am trăit o experiență profetică de întâlnire între creștini și musulmani și a-l vedea pe Pontif care merge în întâmpinarea acestui om pentru a instaura un moment de dialog, cred că este important pentru toți. Îndeosebi pentru noi, franciscanii. Papa ne-a spus că acesta este drumul: să facem punți. Este modul creștin pentru a înfrunta și provocările de astăzi.
– Cât privește Auschwitz-ul, dumneavoastră l-ați putut saluta pe Papa departe de telecamere. Ce a făcut în locurile în care a murit Sfântul Maximilian Kolbe?
– Eu și provincialul din Cracovia nu am intrat cu Papa Francisc în celula 18. Eram la intrare înainte ca el să coboare pe scări, dar am observat că era foarte gânditor, avea fața emoționată: i-am strâns mâna, dar niciun cuvânt. Această tăcere la Auschwitz și la Birkenau în fața tragediilor care s-au consumat acolo cred că este atitudinea cea mai potrivită. Pentru că altminteri cuvintele pot denatura sensul și înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat. M-au impresionat tăcerea și rugăciunea Papei. Chiar și atunci când i-a întâlnit pe supraviețuitorii teribilei tragedii Shoah, am remarcat un aspect important: mai mult decât să facă proclamări, Pontiful dorește să întâlnească fiecare persoană care a suferit. Așadar, căutarea dialogului, a relației. Și același lucru l-a făcut la Birkenau, cu cei 25 de drepți ai națiunilor, care s-au opus ororii chiar cu riscul vieții. Încă o dată Papa, ca mijloc de evanghelizare, a ales întâlnirea nu atât cu ideile cât cu viața celui care a suferit.
– Și printre cei care au plătit prețul cel mai mare îl găsim și pe pr. Kolbe?
– Există o frază a sa care îi sintetizează existența: „Numai iubirea creează. Ura distruge”. Și Papa spune că dacă răspundem la ură cu ură nu vom construi nimic. Printr-o coincidență semnificativă, vizita s-a desfășurat la a 75-a aniversare a zilei în care pr. Kolbe s-a oferit în locul unui prizonier condamnat la moarte. Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Paul al VI-lea au spus nu că a murit, ci și-a dat viața. Pentru că în gestul Sfântului Maximilian este o alegere de fond: el s-a opus violenței, samavolniciei, urii, negării vieții, oferind propria viață. Pentru aceasta nici în celula foamei Papa Francisc nu a ținut discursuri. Pentru a ne ajuta și pe noi astăzi să înțelegem că numai cu viața vom fi capabili să dăm o mărturie credibilă.
– La 14 august, ziua morții sale, este comemorarea liturgică a Sfântului Maximilian. Care este actualitatea mesajului său?
– Dacă în sărbătoare amintim numai martiriul, riscăm să punem în planul al doilea tocmai viața acestui om, a acestui franciscan conventual, a acestui preot catolic, care a fost un jurnalist, un misionar, animator neobosit a 700 de frați. A avut o fantezie creativă incredibilă în vestirea Evangheliei. Și este frumos de amintit și toată viața sa plină de pasiune pentru Dumnezeu și pentru Împărăția Sa.
– Aceasta confirmă în plus legătura acestui pontificat cu spiritualitatea franciscană.
– Exact. În prima „Regulă”, Sărăcuțul din Assisi a scris, la capitolul al șaisprezecelea, cum trebuie să meargă frații în misiune. Și a introdus un concept simplu: trebuie să mărturisiți că vă iubiți. Așadar și aici în centru este viața. Acum, după opt secole, și Papa Francisc insistă asupra acestui lucru: mărturia frumuseții de a trăi ca frați, frumusețea comuniunii. Eu văd o mare conexiune între spiritualitatea franciscană și metoda misionară din Evangelii gaudium pe care Papa Francisc o duce înainte. Un al doilea aspect se referă în schimb la Anul Sfânt al Milostivirii. Sărăcuțul din Assisi a cerut indulgența Porțiunculei pentru că avea un program: „Vreau să vă trimit pe toți în paradis”. Mi se pare că acesta este și visul Papei: ca toți să poată întâlni Evanghelia Dumnezeului bun și milostiv, a Dumnezeului primitor și care vine în întâmpinarea oamenilor.
