Interviu luat Papei Francisc despre călătoria în Suedia (I)
29.10.2016, Vatican (Catholica) - L’Osservatore Romano a publicat un amplu interviu pe care Ulf Jonsson SJ l-a luat Papei Francisc la jumătatea lunii iunie a acestui an în vederea călătoriei pe care Pontiful urmează să o facă în Suedia pe 31 octombrie, pentru a participa la comemorarea ecumenică a celor 500 de ani ai Reformei luterane. „Mă gândeam că un interviu ar fi cel mai bun mod pentru a pregăti țara pentru mesajul pe care pontiful îl va adresa oamenilor în timpul vizitei sale. Ca director al revistei culturale a iezuiților suedezi Signum, m-am gândit că acest obiectiv intra pe deplin în misiunea noastră.” Redăm în continuare prima parte a interviului tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
– Sfinte Părinte, la 31 octombrie veți vizita Lund și Malmö pentru a participa la Comemorarea ecumenică a celor 500 de ani ai Reformei, organizată de Federația Luterană Mondială și de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor. Care sunt speranțele și așteptările Dvs pentru acest eveniment istoric?
– Îmi vine să spun un singur cuvânt: să mă apropii. Speranța mea și așteptarea mea sunt acelea de a mă apropia mai mult de frații mei și de surorile mele. Apropierea face bine tuturor. În schimb distanța ne face să ne îmbolnăvim. Când ne îndepărtăm, ne închidem în noi înșine și devenim monade, incapabili să ne întâlnim. Ne lăsăm cuprinși de frici. Trebuie să învățăm să ne transcendem pentru a-i întâlni pe ceilalți. Dacă nu facem asta, și noi creștinii ne îmbolnăvim de diviziune. Așteptarea mea este aceea de a reuși să fac un pas de apropiere, să fiu mai aproape de frații mei și de surorile mele care trăiesc în Suedia.
– În Argentina luteranii compun o comunitate destul de restrânsă. Ați avut ocazia să aveți contacte directe cu ei în trecut?
– Da, destul de mult. Îmi amintesc prima dată când am mers într-o biserică luterană: a fost chiar în sediul lor principal din Argentina, în calle Esmeralda, la Buenos Aires. Aveam 17 ani. Îmi amintesc bine ziua aceea. Se căsătorea un coleg de muncă, Axel Bachmann. El era unchiul teologei luterane Mercedes García Bachmann. Și mama lui Mercedes, Ingrid, lucra în laboratorul în care lucram eu. Aceea era prima dată când asistam la o celebrare luterană. A doua oară a fost o experiență mai puternică. Noi, iezuiții, avem Facultatea de Teologie la San Miguel, unde eu predam. Acolo aproape, la mai puțin de 10 km, era Facultatea de Teologie luterană. Rectorul era un ungur, Leskó Béla, cu adevărat un om bun. Cu el aveam raporturi foarte cordiale. Eu eram profesor și aveam catedra de teologie spirituală. L-am invitat pe profesorul de teologie spirituală din acea facultate, un suedez, Anders Ruuth, să țină împreună cu mine ore de spiritualitate. Îmi amintesc că acela era un moment cu adevărat dificil pentru sufletul meu. Am avut multă încredere în el și mi-am deschis inima. M-a ajutat mult în acel moment.
Apoi a fost trimis în Brazilia – cunoștea bine și portugheza – și după aceea s-a întors în Suedia. Acolo a publicat teza sa de abilitare despre „Biserica universală a Împărăției lui Dumnezeu”, care apăruse în Brazilia la sfârșitul anilor Șaptezeci. Era o teză critică. O scrisese în suedeză, dar avea un capitol în engleză. Mi-a trimis-o și eu am citit acel capitol în engleză: era o bijuterie. Apoi a trecut timp… Între timp am devenit Episcop auxiliar de Buenos Aires. Într-o zi a venit să mă viziteze în episcopie Arhiepiscopul primat de atunci de Uppsala. Cardinalul Quarracino nu era. M-a invitat la Liturghia lor în calle Azopardo, în Iglesia Nórdica din Buenos Aires, care înainte era numită „Biserica suedeză”. Lui i-am vorbit despre Anders Ruuth, care apoi a mai venit încă o dată în Argentina pentru a celebra o căsătorie. Cu acea ocazie ne-am revăzut, dar a fost ultima dată: unul dintre cei doi fii ai săi, muzicianul – celălalt era medic – într-o zi m-a sunat ca să îmi spună că a murit.
Un alt capitol din raporturile mele cu luteranii se referă la Biserica din Danemarca. Am avut un raport frumos cu pastorul de atunci, Albert Andersen, care acum este în Statele Unite. M-a invitat de două ori să țin o predică. Prima oară era într-un context liturgic. Cu acea ocazie a fost foarte delicat: pentru a evita să creeze jenă cu privire la participarea la împărtășanie, în ziua aceea nu a celebrat Liturghia, ci un botez. Îmi amintesc că am avut cu el o discuție foarte puternică la distanță, când el era deja în Statele Unite. Pastorul mi-a reproșat mult din cauza a ceea ce spusesem cu privire la o lege care se referea la probleme religioase din Argentina. Dar trebuie să spun că mi-a reproșat cu onestitate și sinceritate, ca un adevărat prieten. Când s-a întors la Buenos Aires, am mers ca să îi cer scuze pentru că de fapt modul în care mă exprimasem în acel caz a fost un pic ofensator. Apoi am avut și o mare apropiere cu pastorul David Calvo, argentinian, de la Iglesia Evangelica Lutherana Unida. Și el era o persoană bună.
În afară de aceasta, îmi amintesc că pentru „Ziua Bibliei”, care la Buenos Aires se celebra la sfârșitul lui septembrie, m-am întors în prima biserică în care fusesem când eram tânăr, în calle Esmeralda. Și acolo am întâlnit-o pe Mercedes García Bachmann. Am avut o conversație. Aceea a fost ultima întâlnire instituțională pe care am avut-o cu luteranii când eram Arhiepiscop de Buenos Aires. În schimb am continuat după aceea să am raporturi cu prieteni luterani la nivel personal. Însă omul care a făcut atât de mult bine vieții mele a fost Anders Ruuth: eu mă gândesc cu atâta afect și recunoștință. Când a venit să mă viziteze aici arhiepiscopesa primat al Bisericii din Suedia, am făcut o referință la acea prietenie dintre noi doi. Îmi amintesc bine când arhiepiscopesa Antje Jackelén a venit aici în Vatican în mai 2015 în vizită oficială: a făcut un discurs foarte frumos. Am întâlnit-o după aceea și cu ocazia canonizării lui Maria Elisabeth Hesselblad. Atunci am putut să îl salut și pe soțul ei: sunt persoane cu adevărat amabile. Apoi ca Papă am mers să predic în biserica luterană din Roma. M-au uimit mult întrebările care mi-au fost adresate atunci: aceea a copilului și aceea a unei doamne despre intercomuniune. Întrebări frumoase și profunde. Și pastorul acelei biserici chiar este bun!
– În dialogurile ecumenice diferitele comunități ar trebui să încerce să se îmbogățească reciproc cu ceea ce este mai bun din tradițiile lor. Ce ar putea învăța Biserica Catolică de la tradiția luterană?
– Îmi vin în minte două cuvinte: «reformă» și «Scriptură». Încerc să explic. Primul este cuvântul «reformă». La început gestul lui Luther era unul de reformă într-un moment dificil pentru Biserică. Luther voia să pună un remediu unei situații complexe. Apoi acest gest – și din cauza situațiilor politice, să ne gândim și la acel cuius regio eius religio – a devenit o «stare» de separare și nu un «proces» de reformă a întregii Biserici, care în schimb este fundamental, pentru că Biserica este semper reformanda. Al doilea cuvânt este «Scriptură», Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a făcut un mare pas pentru a pune Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile poporului. Reforma și Scriptura sunt cele două lucruri fundamentale pe care le putem aprofunda privind la tradiția luterană. Îmi vin în minte acum Congregațiile Generale înainte de conclav și cât de mult cererea unei reforme a fost vie și prezentă în discuțiile noastre.
– O singură dată înainte un Papă a vizitat Suedia: Papa Ioan Paul al II-lea în 1989. Era un timp de entuziasm ecumenic și de profundă dorință de unitate între catolici și luterani. De atunci mișcarea ecumenică pare să fi pierdut din vigoare și au apărut noi obstacole. Cum ar trebui să fie gestionate aceste obstacole? Care sunt, după părerea Dvs, cele mai bune mijloace pentru a promova unitatea creștinilor?
– În mod clar revine teologilor să continue să dialogheze și să studieze problemele: cu privire la asta nu este nici o îndoială. Dialogul teologic trebuie să continue, pentru că este un drum de parcurs. Mă gândesc la rezultatele care au fost obținute pe acest drum cu marele document ecumenic despre justificare: a fost un mare pas înainte. Desigur, după acest pas îmi imaginez că nu va fi ușor de mers înainte din cauza diferitelor capacități de a înțelege unele chestiuni teologice. L-am întrebat pe Patriarhul Bartolomeu dacă era adevărat ceea ce se povestește despre Patriarhul Athenagoras, și anume că i-ar fi spus Papei Paul al VI-lea: „Să mergem înainte noi și să îi punem pe teologi să discute între ei pe o insulă”. Mi-a spus că este o glumă adevărată. Dar da, trebuie să se continue dialogul teologic, chiar dacă nu va fi ușor.
Personal mai cred că trebuie să se mute entuziasmul spre rugăciunea comună și faptele de milostivire, adică munca făcută împreună în ajutorarea celor bolnavi, a celor săraci, a celor închiși. A face împreună ceva este o formă înaltă și eficace de dialog. Mă gândesc și la educație. Este important a lucra împreună și nu în mod sectar. Un criteriu ar trebui să îl avem foarte clar în orice caz: a face prozelitism în domeniul eclezial este păcat. Papa Benedict al XVI-lea ne-a spus că Biserica nu crește prin prozelitism, ci prin atracție. Prozelitismul este o atitudine păcătoasă. Ar fi ca și cum s-ar transforma Biserica într-o organizație. A vorbi, a ne ruga, a lucra împreună: acesta este drumul pe care trebuie să mergem. Vezi, în unitate cel care nu greșește niciodată este dușmanul, diavolul. Când creștinii sunt persecutați și uciși, este pentru că sunt creștini și nu pentru că sunt luterani, calviniști, anglicani, catolici sau ortodocși. Există un ecumenism al sângelui.
Îmi amintesc de un episod pe care l-am trăit cu parohul din parohia Sankt Joseph la Wandsbek, Hamburg. El ducea înainte cauza martirilor ghilotinați de Hitler pentru că predau catehismul. Au fost ghilotinați unul după altul. După primii doi, care erau catolici, a fost ucis un pastor luteran condamnat pentru același motiv. Sângele celor trei s-a amestecat. Parohul mi-a spus că era imposibil pentru el să continue cauza de beatificare a celor doi catolici fără a-l insera pe luteran: sângele lor se amestecase! Dar îmi amintesc și de omilia Papei Paul al VI-lea în Uganda, în 1964, care menționa împreună, uniți, pe martirii catolici și anglicani. Am avut acest gând când am vizitat și eu pământul din Uganda. Aceasta se întâmplă și în zilele noastre: ortodocșii, martirii copți uciși în Libia… Este ecumenismul sângelui. Deci: a ne ruga împreună, a lucra împreună și a înțelege ecumenismul sângelui.
– Unul dintre motivele cele mai mari de neliniște din timpul nostru este răspândirea terorismului îmbrăcat în termeni religioși. Întâlnirea de la Assisi a pus accentul și pe importanța dialogului interreligios. Cum ați trăit-o?
– Erau toate religiile care au contact cu Sant’Egidio. Am întâlnit pe cei pe care Sant’Egidio i-a contactat: nu am ales eu pe cine să întâlnesc. Dar erau atâția, iar întâlnirea a fost foarte respectuoasă și fără sincretism. Toți împreună am vorbit despre pace și am cerut pacea. Am spus împreună cuvinte puternice pentru pace, pe care religiile o vor cu adevărat. Nu se poate face războiul în numele religiei, al lui Dumnezeu: este o blasfemie, este satanic. Astăzi am primit circa 400 de persoane care erau la Nisa și am salutat victimele, răniții, oameni care au pierdut soții sau soți sau copii. Acel nesăbuit care a comis acel măcel a făcut-o crezând că o face în numele lui Dumnezeu. Sărmanul om, era un dezechilibrat! Cu caritate putem spune că era un dezechilibrat care a încercat să folosească o justificare în numele lui Dumnezeu. Pentru aceasta întâlnirea din Assisi este foarte importantă.
