PS Virgil Bercea despre hirotonirea sa în clandestinitate

15.12.2016, Oradea (Catholica) - Ultimul număr al revistei Catholic Market include un amplu interviu cu PS Virgil Bercea, Episcopul greco-catolic de Oradea. Din acest interviu am selectat în continuare primele întrebări, în care prelatul vorbește despre cum a primit hirotonirea întru preoție în vremea regimului comunist, părinții săi aflând despre aceasta doar în 1990, după reintrarea în legalitate a Bisericii Române Unite.

– La 25 de ani ați luat jugul lui Cristos.

– Da, în 1982, după o lungă pregătire, Preasfințitul Alexandru Todea m-a chemat la preoție. În perioada aceea unchiul era urmărit de Securitate. Părinții mei, cei care mă învățaseră să mă rog, cunoscând foarte bine această situație, nu credeau că eu voi îmbrățișa vreodată preoția și mai ales celibatul. Așa că mama, săraca, m-a rugat în genunchi să nu mă fac preot pentru că știa ceea ce poate să mi se întâmple. Apoi l-a trimis și pe tata să-mi spună același lucru. Asta mi-a provocat destulă neliniște și m-a întors pe dos. Eu eram un tânăr care, ca toți tinerii, credeam că totul este posibil în lumea asta. Stabiliserăm deja data hirotoniei pentru 15 august 1982. M-am dus la PS Todea și i-am spus că în data respectivă nu se mai poate pentru că sunt foarte tulburat. Dânsul mi-a spus că nu trebuie să îmi fac probleme și să lăsăm totul în voia Domnului. Așa s-a ajuns ca hirotonirea să fie săvârșită pe 9 decembrie, într-o joi, de Sf. Ana. La terminarea programului, am plecat de la lucru și am mers acasă la Preasfințitul, la Reghin, unde erau două camere iar într-una dintre ele avea altarul. Au fost de față PS Guțiu, care la data respectivă era preot, părintele Roșca, care și dânsul fusese în pușcărie, sora Olga de la Sighet, o călugăriță care, de asemenea, fusese închisă, și dna. Moldovan de la Reghin, care fusese și dumneaei 11 ani în temniță. A doua zi m-am întors la serviciu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Părinții mei nu au mai știut că sunt preot și au aflat abia în 1990. Știau că băiatul lor este inginer, lucram în cercetare la Sângeorgiu de Mureș, și asta mi-a dat posibilitatea să fu aproape, geografic, de mulți credincioși de-ai noștri. Chiar dacă mulți îi cunoșteau pe mama și pe tata, nu le-au spus nimic. PS mi-a și spus la hirotonie: „Nu am nimic să îți dau, nici parohie, nici măcar ornate. Îți cer doar, ca dacă Bunul Dumnezeu îți va cere, să mori pentru Cristos și pentru Biserică!” Liturghia am celebrat-o atunci într-un pahar. La data respectivă nu visam să pot purta vreodată reverenda și cu atât mai puțin să devin Episcop, ci să fiu doar un simplu preot clandestin.

– Erați pregătit să faceți asta?

– Nu știu exact, niciodată nu suntem pregătiți. Totuși… cred că eram…

– Erați un preot fără parohie și fără reverendă. La propriu.
– Nu aveam voie să o port și nici nu avem de unde. În fiecare dimineață, la ora 7 semnam condica la serviciu… timp de 8 ani după hirotonie.

– Când mergeați prin Târgu Mureș pe stradă și vedeați un frate ortodox sau unul catolic, în reverendă, ce sentimente vă încercau?

– Sincer vă spun: Aveam o durere și un dor și nici măcar nu gândeam că voi putea vreodată să mă arat public. Eu am iubit întotdeauna preoții și preoția. Oriunde îi vedeam mă fascinau.

– Cum vedea viitorul tânărul inginer Bercea, prin ochii părintelui Virgil?

– Părintele Virgil stătea cuminte, ascuns, iar în toată duminica celebram la credincioși de-ai noștri. Mă duceam civil acasă la ei, în apartamente de bloc. Dădeam radioul destul de tare în camera alăturată, nici nu aprindeam lumânarea, ca să nu se simtă miros de fum. De tămâie nici nu se putea vorbi. Era un altar improvizat, o masă și un antimis, trimis de PS Vasile Cristea de la Paris, hirotonit în vremea Papei Ioan al XXIII-lea în timpul Conciliului Vatican II, pentru românii din exil. Din aproape în aproape am făcut rost de un potir. Încă mai am epitrahilul, care este la sora mea la Reghin. Și, așa celebram în fiecare duminică între 3 și 5 Sfinte Liturghii în diverse case pentru credincioșii noștri.

– Spovedeați, oficiați botezuri?

– Am făcut cununii în casă, spovedeam, am celebrat toate tainele. Ce mai grea zi era luni dimineața, când mergeam la serviciu, cu gândul că vine Securitatea să mă aresteze. Așa am trăit 8 ani. Era crimă de înaltă trădare faptul că celebram Sfânta Liturghie.

– Ați mers la CNSAS după 90?

– Da, dar nu am un dosar mare. Cred că legăturile firești, de rudenie, cu PS Todea m-au salvat. Mergeam la dânsul cel puțin o dată pe săptămână și dânsul era cel urmărit. În schimb, când am făcut armata la Sighet, mergeam la niște călugărițe și există o foaie de urmărire, pentru că ei mă depistaseră că merg acolo. Și apoi inclusiv când am ajuns la Târgu Mureș, la serviciu știu că am fost urmărit, dar nu ceva în mod deosebit. Eu nu am fost membru de partid și ei au încercat foarte mult să mă convingă. Era de neconceput pentru cei care lucrau în cercetare să nu fie membri de partid. Am fost repartizat în cercetare pentru că am avut note bune la facultate și încă de atunci începuseră să mă convingă să devin membru de partid, dar nu au reușit.

– Aveați o oarecare autoritate morală, să spunem.

– Se crease o amiciție foarte frumoasă între colegi. Am rămas prieten de-o viață cu toți colegii și fete și băieți. Ne mai scriem, avem telefoanele, vorbim. O prietenie nu se păstrează ușor dar îți încarcă sufletul.

– Așadar, nici părinții și nici colegii de serviciu nu au știut 8 ani că au un preot printre ei.

– Așa este. Într-una din duminicile din ianuarie 1990, P.S. Alexandru Todea a celebrat la Târgu Mureș o liturghie în aer liber, pentru că nu aveam biserică. Și m-a întrebat dacă aș vrea să vin și eu, pentru că era prima dată când ieșeam în public. Acolo erau și mama și tata și o doamnă i-a spus: „Uite ce bine seamănă părintele acela cu Virgil”. Și mama i-a răspuns: da, este chiar el. A doua zi a apărut știrea în ziare iar când m-am dus la serviciu, colegii, mi-au spus că înțelegeau de ce m-am comportat așa cu ei. În toată această perioadă când am lucrat, la mine în birou veneau toți colegii, aproape ca la spovedanie și știau că îmi pot spune orice probleme aveau, pentru că aveau un sentiment de siguranță. Eram un colectiv de prieteni foarte buni. Cu trei zile înainte de a pleca la Roma am mers ca să îi salut și directorul a spus să ne întâlnim la ora 13 în bibliotecă: toți am plâns și ei și eu iar directorul mi-a spus că mă pot întoarce oricând. Eu sunt în legătură și acum cu colegii mei și avem relații de prietenie. Pe 5 octombrie a.c. am avut la Cluj întâlnirea de 35 de ani.

Imagini