Papa Francisc: Pentru a spera avem nevoie de susținere și încurajare reciprocă
08.02.2017, Vatican (Catholica) - În cadrul catehezei sale de la audiența generală de miercuri, 8 februarie 2017, Papa Francisc a continuat seria sa despre virtutea speranței, concentrându-se în particular asupra dimensiunii ei comunitare și eclesiale. El a arătat că în prima Epistolă a Sf. Paul către Tesaloniceni, privirea apostolului s-a îndreptat spre diferitele realități care făceau parte din comunitatea creștină din acel timp. Sf. Paul le-a cerut „să se roage unele pentru altele și să se susțină reciproc”. Aceasta nu înseamnă numai „să ne ajutăm în nevoi, în multele nevoi ale vieții zilnice, ci să ne ajutăm în speranță, să ne susținem în speranță”.
Nu este o întâmplare faptul că apostolul începe „tocmai făcând referință la cei cărora le este încredințată responsabilitatea și conducerea pastorală. Sunt primii care sunt chemați să alimenteze speranța, și aceasta nu pentru că sunt mai buni decât ceilalți, ci în virtutea unei slujiri divine care merge dincolo de puterile lor”. Papa Francisc s-a îndreptat apoi, împreună cu Sf. Paul, spre „frații care riscă mai mult să își piardă speranța, să cadă în disperare”. „Referința este la cel care este descurajat, la cel care este slab, la cel care se simte dărâmat de povara vieții și a propriilor păcate și nu mai reușește să se ridice. În aceste cazuri, apropierea și căldura întregii Biserici trebuie să devină și mai intense și iubitoare și trebuie să asume forma deosebită a compătimirii”.
„Compătimirea înseamnă a pătimi cu celălalt, a suferi cu celălalt, a mă apropia de cel care suferă; un cuvânt, o mângâiere, dar care să vină din inimă; aceasta este compătimirea. Pentru cel care are nevoie de întărire și de mângâiere. Acest lucru este deosebit de important: speranța creștină nu poate să nu țină cont de caritatea genuină și concretă… Apoi, această mărturie nu rămâne închisă în granițele comunității creștine: răsună în toată vigoarea sa și în afară, în contextul social și civil, ca apel de a nu crea ziduri ci punți, de a nu răsplăti răul cu rău, de a învinge răul cu binele, ofensa cu iertarea… de a trăi în pace cu toți. Aceasta este Biserica! Și aceasta este ceea ce realizează speranța creștină, când asumă trăsăturile puternice și în același timp duioase ale iubirii. Iubirea este puternică și duioasă. Este frumoasă.”
Nu putem învăța singuri să avem acest fel de speranță. „Nimeni nu învață să spere singur. Nu este posibil. Speranța, pentru a se alimenta, are nevoie în mod necesar de un ‘trup’, în care diferitele mădulare se susțin și se încurajează reciproc. Aceasta înseamnă că, dacă sperăm, este pentru că atâția frați ai noștri și surori ale noastre ne-au învățat să sperăm și au ținut vie speranța noastră. Și între aceștia, se disting cei mici, cei săraci, cei simpli, cei marginalizați. Da, pentru că nu cunoaște speranța cel care se închide în propria bunăstare: speră numai în bunăstarea sa și aceasta nu este speranță: este siguranță relativă; nu cunoaște speranța cel care se închide în propria satisfacție, cel care se simte mereu în ordine”.
„În schimb speră cei care experimentează în fiecare zi încercarea, precaritatea și propria limită. Acești frați ai noștri ne dau mărturia cea mai frumoasă, cea mai puternică, pentru că rămân fermi în încrederea în Domnul, știind că, dincolo de tristețe, de asuprire și de inevitabilitatea morții, ultimul cuvânt va fi al Său și va fi un cuvânt de milostivire, de viață și de pace… Locuința naturală a speranței este un ‘trup’ solidar, în cazul speranței creștine acest trup este Biserica, în timp ce suflul vital, sufletul acestei speranțe este Duhul Sfânt… Dacă nu este ușor să credem, cu atât mai puțin ușor este să sperăm. Este mai dificil a spera decât a crede, este mai dificil. Dar când Duhul Sfânt locuiește în inimile noastre, El ne face să înțelegem că nu trebuie să ne temem, că Domnul este aproape și se îngrijește de noi; și El modelează comunitățile noastre, în Rusalii perene, ca semne vii de speranță pentru familia umană.”
