Acceptăm faptul că voința lui Dumnezeu este spre binele nostru?
09.03.2017, Ariccia (Catholica) - A patra zi de exerciții spirituale pentru Papa Francisc și Curia Romană, miercuri, 8 martie 2017, la Casa de reculegere din Ariccia, lângă Roma, a avut ca teme de meditație: „Iuda și țarina sângelui (Matei 27,1-10)” și „Procesul roman, soția lui Pilat și visele de la Dumnezeu” (Matei 27,11-26). Exercițiile, cu desfășurare între 5 și 10 martie, urmează tema generală „Patima, moartea și învierea lui Isus, după Matei”. În meditația de marți după-amiază, cea de-a patra, pr. franciscan Giulio Michelini a pornit de la comparația dintre rugăciunea lui Isus de pe Muntele Măslinilor și cea de pe Muntele Tabor, din Galileea. Cele două situații au asemănări impresionante: în ambele cazuri, situația existențială a lui Isus este pusă la încercare.
În ambele situații, a observat preotul franciscan, Isus îi cheamă la El pe discipoli, pe Petru, Iacob și Ioan, însă ei nu înțeleg pe deplin ce i se întâmplă lui Isus. Există însă o deosebire care separă cele două scene: pe Tabor se aude vocea Tatălui, care îl consolează pe Fiul; în schimb, în Grădina Ghetsimani nu se aude nicio voce, exceptând prezența îngerului care îl întărește pe Isus în luptă, potrivit versiunii propuse de Sfântul Luca. Însă Isus, care se adresează Tatălui, acceptă împlinirea voinței Sale de bine, citim în materialul de pe situl Radio Vatican.
La origine, această voință nu dorea moartea Fiului, ci salvarea Lui, după cum evidenția Romano Guardini: „Domnul a venit pentru a mântui pe poporul Său și, prin acesta, întreaga lume. Aceasta trebuia să se împlinească prin dăruire de credință și iubire, însă a fost necesară schimbarea formei mandatului Tatălui. Necesitatea acestei schimbări este sugerată și de pilda lucrătorilor viei, în care se relatează despre stăpânul viei care îl trimite la lucrători pe propriul fiu, spunându-și `Pe fiul meu îl vor respecta` (Matei 21,37). Însă, așa cum s-a întâmplat și în parabolă, vestirea și persoana lui Isus nu au fost acceptate, venirea Împărăției Tatălui trebuind să treacă prin Ghetsimani.”
La încheierea reflecției, pr. Michelini a adresat obișnuitele întrebări: Cum ne raportăm la angoasele aproapelui? Ținem ochii deschiși, ne rugăm sau adormim asemenea celor trei discipoli? Voința lui Dumnezeu este înțeleasă de noi ca „un capriciu”, ceva care trebuie făcut pentru că „Cineva a decis” sau văd în aceasta o sfântă voință pentru binele tuturor? În fine, pornind de la supoziția că această voință de mântuire este neschimbată, cum spunea Guardini, „mandatul lui Dumnezeu rămâne neschimbat”, accept ca forma în care se realizează să fie condiționată, pentru că atotputernicia lui Dumnezeu se oprește în fața libertății creaturii sale? Și dacă Dumnezeu poate să-și schimbe ideea, și chiar, potrivit Cărții lui Iona, se poate căi (cf. Iona 3,10), tocmai așa cum se vor converti locuitorii din Ninive, cum se poate ca Biserica să nu se convertească și cum am putea rămâne noi neschimbați în rigiditatea noastră?”
