Papa Francisc: Creștinul trebuie să semene speranță
22.03.2017, Vatican (Catholica) - Domnul ne cere să semănăm speranță și să îi mângâiem pe frați, a amintit Papa Francisc în cateheza din cadrul audienței generale de miercuri, 22 martie 2017, din Piața San Pietro. Continuând ciclul de cateheze despre speranța creștină, Sfântul Părinte a subliniat în această zi de miercuri legătura ei cu statornicia și mângâierea. La final a cerut să nu fie uitată drama migranților, care este tragedia cea mai mare după aceea a celui de-al doilea război mondial. Statornicia „este capacitatea de a suporta, de a purta pe umeri… de a rămâne fideli și atunci când povara pare că devine prea mare, greu de purtat”.
În schimb, mângâierea „este harul de a ști să percepem și să arătăm în orice situație… prezența și acțiunea compătimitoare a lui Dumnezeu”. În pasajul din Scrisoarea către Romani, proclamat înainte de cateheză, Sf. Paul, pentru a explica speranța creștină, o leagă de aceste două atitudini, transmise de Cuvântul lui Dumnezeu – care alimentează o speranță ce se traduce în slujire reciprocă: „Cuvântul ne revelează că Domnul este cu adevărat ‘Dumnezeul statorniciei și al mângâierii’ (v. 5), care rămâne mereu fidel iubirii sale față de noi, adică este statornic în iubire cu noi, nu încetează să ne iubească!… Și se îngrijește de noi, acoperind rănile noastre cu mângâierea bunătății și a milostivirii Sale, adică ne mângâie.”
„Noi, cei tari, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor slabi”. Această expresie a Sf. Paul, a continuat Papa, „ar putea să pară arogantă, dar în logica Evangheliei știm că nu este așa, dimpotrivă, este chiar contrariul, pentru că forța noastră nu vine de la noi, ci de la Domnul”. Astfel, „cine experimentează în propria viață iubirea fidelă a lui Dumnezeu și mângâierea Sa este în măsură, ba chiar trebuie să fie aproape de frații mai slabi și să ia asupra sa slăbiciunile lor. Dacă noi suntem aproape de Domnul, vom avea acea tărie pentru a fi aproape de cei mai slabi, de cei mai nevoiași și a-i mângâia și a le da forță”.
Putem să facem aceasta fără auto-complăcere, „simțindu-ne pur și simplu ca un ‘canal’ care transmite darurile Domnului; și astfel devenim concret ‘semănători’ de speranță. Aceasta este ceea ce ne cere Domnul, cu acea tărie și acea capacitate de a mângâia și de a fi semănători de speranță… Cuvântul lui Dumnezeu alimentează o speranță care se traduce concret în împărtășire, în slujire reciprocă. Pentru că și cel care este ‘tare’ ajunge mai devreme sau mai târziu să experimenteze fragilitatea și să aibă nevoie de întărirea celorlalți; și viceversa, în slăbiciune se poate oferi mereu un zâmbet sau un ajutor fratelui aflat în dificultate.”
„Toate acestea sunt posibile dacă îl punem în centru Cristos și Cuvântul Său, pentru că El este cel ‘tare’, El este cel care ne dă mângâierea. El este ‘fratele tare’ care se îngrijește de fiecare dintre noi: de fapt toți avem nevoie să fim purtați pe umeri de Bunul Păstor și să ne simțim învăluiți de privirea Sa duioasă și grijulie. Dragi prieteni, nu-i vom mulțumi niciodată suficient lui Dumnezeu pentru darul Cuvântului Său, care se face prezent în Scripturi… Acolo devenim conștienți de faptul că speranța noastră nu se întemeiază pe capacitățile noastre și pe forțele noastre, ci pe sprijinul lui Dumnezeu și pe fidelitatea iubirii Sale, adică pe forța și mângâierea lui Dumnezeu.”
