Viața vizionarilor de la Fatima a dat mărturie despre veridicitatea aparițiilor
21.04.2017, Roma (Catholica) - Joi, 20 aprilie 2017, la ora 10, în Sala Consistoriului din Palatul Apostolic, Papa Francisc a prezidat celebrarea rugăciunii canonice a Orei a Treia și consistoriul ordinar public pentru canonizarea a 36 de Fericiți, între care și Francisc și Iacinta Marto, frați copii, care au primit aparițiile Maicii Domnului la Fatima în 1917. Francisc și Iacinta Marto vor fi canonizați de Papa la Fatima în 13 mai 2017, cu ocazia călătoriei sale apostolice în Portugalia, din 12-13 mai. Ceilalți Fericiți vor fi canonizați de Suveranul Pontif duminică, 15 octombrie 2017, în Piața San Pietro. Radio Vatican l-a contactat pe prof. Antonino Grasso, expert în mariologie, în legătură cu canonizarea celor doi copii, care împreună cu sora Lucia Dos Santos au avut în urmă cu o sută de ani aparițiile Fecioarei Maria la Fatima.
– Toate sunt legate de misterul, aparițiile și mesajul de la Fatima. Când vizionarii dau mărturie prin viața lor că urmează indicațiile mesajului Fecioarei și ajung pe cele mai înalte culmi ale sfințeniei, este clar că sunt o mărturie concretă a veridicității aparițiilor despre care vorbesc. Canonizarea celor doi păstorași este importantă pentru că ei, odată ce au primit mesajul Fecioarei, l-au pus în practică în scurta lor viață, urmând mai ales indicațiile Fecioarei care le cerea să se roage pentru pace și, în mod special, să se sacrifice pentru cei păcătoși… Într-una din apariții, Fecioara Maria a spus că multe suflete mergeau în iad, arătându-le aspectul dramatic ale acestei realități. Prin urmare, păstorașii și-au oferit viața, toate sacrificiile și suferința bolilor pentru a salva cât mai multe suflete. Prin sfințenia vieții lor, au dat mărturie despre autenticitatea mesajului și a aparițiilor Fecioarei.
– Prin ce se caracterizează spiritualitatea celor doi copii de la Fatima care urmează să fie canonizați?
– Iacinta cultiva trei iubiri: Euharistia, Inima Neprihănită a Mariei și Sfântul Părinte. Era foarte generoasă în a se mortifica. Purta la brâu o frânghie ca pocăință până când, temându-se că va fi descoperită, câteva zile după ce s-a îmbolnăvit, i-a dat-o pe ascuns Luciei care a ars-o. Se așeza pe pământ sau pe o piatră și, în reculegere, începea să repete: „Câtă neplăcere simt pentru sufletele care merg în iad!” Din acest motiv, plângea, se ruga și se sacrifica în continuu pentru ele. Pentru cei păcătoși, Iacinta a acceptat boala, alimentele și medicamentele pentru care avea o repulsie, sacrificiul de a se separa de familie, de a merge în diferite spitale și chiar ceea ce o înfricoșa cel mai tare: ideea de a muri singură, lucru care, de fapt, s-a și întâmplat.
La rândul său, Francisc, a fost foarte impresionat spiritual de compasiunea față de suferința celorlalți. Nu rareori era surprins de verișorii săi în spatele unui paravan sau al unui gard unde, pe ascuns, se refugia în genunchi să se roage sau să se gândească la Isus, fiind trist, după cum spunea, din cauza marelui număr de păcate. Rugându-se și făcând pocăință pentru mântuirea sufletelor care îl ofensau pe Dumnezeu, Francisc se simțea atras de iubirea divină, marea lui preocupare fiind aceea de a-i aduce mângâiere Domnului nostru. Putem spune, așadar, că sfințenia celor doi păstorași a fost o confirmare și a vitalității mântuitoare și a actualității mesajului pe care l-au primit de la Fecioara Maria.
