Papa Francisc: Nu adulților veșnic adolescenți – împiedică creșterea copiilor
20.06.2017, Vatican (Catholica) - Adolescenți neliniștiți și pentru aceasta „medicamentați” de părinți ca și cum nemulțumirile tipice din această „fază-punte” ar fi o „patologie”. Mame și tați care încearcă să ocupe timpul copiilor umplându-le agenda cu activități ca aceea a unui director. Adulți veșnic Peter Pan care ocupă spațiul tinerilor și fac orice – de la culoarea părului la operațiile estetice – numai să disimuleze timpul care trece, ca și cum „a crește, a îmbătrâni ar fi un lucru rău”. De asemenea, o societate „dezrădăcinată” care cheltuiește pe cosmetice ca pentru alimente, bătrâni lăsați singuri pentru că sunt neproductivi, o „lăcomie” care mai mult „devorează” decât se hrănește, „consumă consumul”, citim în materialul apărut pe Ercis.ro în traducerea pr. Mihai Pătrașcu.
Având într-o mână Amoris laetitia, în cealaltă Retorica lui Aristotel, Papa Francisc a intrat în lumea complexă a educației date de părinți copiilor adolescenți, temă căreia Dieceza de Roma a dorit să îi dedice în acest an tradiționala sa întâlnire eclezială care s-a deschis luni 19 iunie 2017, la Bazilica San Giovanni Laterano, cu intervenția Pontifului, și a continuat cu ateliere de lucru și laboratoare în cele 38 de prefecturi ale Diecezei. O alegere a Bisericii din Roma care dorește să facă simțită apropierea sa de multele familii adesea strivite de rutina și ritmurile nebune ale vieții.
Dacă tema raportului părinți-copii în timpul adolescenței este o tema deja în sine delicată, ea asumă conotații în plus într-un oraș ca Roma, marcat de problematici precum: „Distanțele dintre casă și locul de muncă (în unele cazuri până la 2 ore); lipsa de legături familiale apropiate, din cauza faptului că au trebuit să se mute pentru a găsi loc de muncă sau pentru a putea plăti o chirie; a trăi mereu ‘la sutime’ pentru a ajunge la sfârșitul lunii, pentru că ritmul de viață este în sine mai scump (la țară se descurcă mai bine); timpul de atâtea ori insuficient pentru a-i cunoaște pe vecini acolo unde trăim; faptul de a trebui să fie lăsați singuri copiii în foarte multe cazuri…”
Sunt „provocări” și „tensiuni” despre care Papa a vorbit cu mare realism în discursul lung din Bazilică, unde a ajuns alături de Cardinalul Vicar care își încheie activitatea, Agostino Vallini, și de succesorul său, Episcopul Angelo De Donatis. „Viața familiilor și educația adolescenților într-o mare metropolă ca Roma cere la bază o atenție deosebită și nu putem să o luăm cu ușurătate. Nu este același lucru a educa sau a fi familie într-un mic sat și într-o metropolă. Nu spun că este mai bine sau mai rău, este pur și simplu diferit”, a subliniat el.
Sfântul părinte a indicat „fundamentele” și a cerut reflecție și rugăciune, privind concret la probleme, la situații, la adolescenți, la familii. Un alt aspect important este „experiența de a ne simți ‘dezrădăcinați'”. La „societatea lichidă” se adaugă „fenomenul crescând al societății dezrădăcinate”, adică „persoane, familii care încet-încet pierd legăturile lor”. Un pericol grav pentru că, a avertizat Pontiful, „o cultură dezrădăcinată, o familie dezrădăcinată este o familie fără istorie, fără amintire, fără rădăcini”. Și „atunci când nu sunt rădăcini, orice vânt ajunge să te măture”.
Pentru aceasta, unul dintre primele lucruri la care trebuie să se gândească părinții, familiile, păstorii sunt „scenariile în care să generăm legături, să găsim rădăcini, unde să facem să crească acea rețea vitală care să ne permită să ne simțim ‘acasă'”. Papa le-a amintit părinților faptul că „de atâtea ori cerem de la copiii noștri o formare excesivă în unele domenii pe care le considerăm importante pentru viitorul lor. Îi punem să studieze o cantitate de lucruri pentru ca să dea ‘maximul’. Dar nu dăm tot atâta importanță faptului de a cunoaște țara lor, rădăcinile lor”. Așadar tinerii sunt privați „de cunoașterea geniilor și a sfinților” care i-au generat, precum și de „visele profetice” ale bunicilor lor.
„Dacă dorim ca fiii noștri să fie formați și pregătiți pentru ziua de mâine, nu numai învățând limbi (ca să dăm un exemplu) vor reuși aceasta. Este necesar să se conecteze, să își cunoască rădăcinile. Numai așa vor putea zbura sus, altminteri vor fi cuprinși de ‘viziunile’ altora”. De aici invitația de a înfrunta „în globalitatea sa” faza adolescenței, care interesează nu numai pe tineri ci toată familia. „Este o fază-punte și din acest motiv adolescenții nu sunt nici de aici nici de acolo, sunt pe drum, în tranzit. Nu sunt copii (și nu vor să fie tratați ca atare) și nu sunt adulți (dar vor să fie tratați ca atare, în special la nivel de privilegii). Trăiesc tocmai această tensiune, înainte de toate în ei înșiși și apoi cu cei care îi înconjoară. Caută mereu confruntarea, întreabă, discută totul, caută răspunsuri. Trec prin diferite stări sufletești, și familiile împreună cu ei”.
Pare un coșmar, dar este „un timp prețios în viața copiilor voștri”, a afirmat Pontiful, pentru că în pofida riscurilor, schimbărilor și instabilității, „este un timp de creștere” pentru toți. Așadar, să nu se trateze adolescența ca „o patologie” care trebuie combătută: „Un copil care trăiește adolescența sa (oricât ar fi de dificilă pentru părinți) este un copil cu viitor și speranță. Mă preocupă de atâtea ori tendința actuală de a-i ‘medicamenta’ precoce pe tinerii noștri. Pare că totul se rezolvă medicamentând, sau controlând totul cu sloganul ‘a exploata la maxim timpul’, și astfel rezultă că agenda tinerilor este mai rea decât aceea a unui înalt director”.
„Să încadrăm bine discernămintele noastre în cadrul proceselor vitale previzibile”, a sugerat Pontiful, „există margini pe care este necesar să le cunoaștem pentru a nu ne alarma, pentru a nu fi nici neglijenți, ci pentru a ști să însoțim și să ajutăm la creștere. Nu este totul indiferent, dar nici nu are totul aceeași importanță”. În afară de aceasta, este bine „să se discearnă ce bătălii trebuie duse și ce bătălii nu trebuie duse”, eventual apelând la ajutorul cuplurilor cu experiență, care nu oferă „rețete”, ci sunt de ajutor cu mărturia lor pentru „a cunoaște marginea sau gama aceasta sau aceea de comportamente”.
Cum ar fi, de exemplu, dorința tinerilor de a se simți protagoniști. „Nu le place deloc să se simtă condamnați sau să răspundă la ‘ordine’ care vin de la lumea adultă. Caută acea autonomie complice care îi face să se simtă ‘comandați de ei înșiși’. Tinerii sunt în căutare continuă a „‘amețelii’ care să îi facă să se simtă vii”. „Să le-o dăm!”, solicită Papa, „să stimulăm tot ceea ce îi ajută să transforme visele lor în proiecte”, „să le propunem ținte ample, provocări mari și să-i ajutăm să le realizeze, să obțină țintele lor”, „să-i provocăm mai mult decât cei care ne provoacă”. Pentru că altminteri vor merge să caute această „amețeală” în altă parte, la cel care „pune în pericol viața lor”.
Aceasta cere educatori „capabili de a se angaja în creșterea tinerilor”, care le urmează „ritmul” și nu se limitează la „un model de instruire pur școlară, numai de idei”, ci tind să îi facă să câștige autostima, „să creadă că realmente pot reuși în ceea ce își propun”. Acest proces cere „o alfabetizare socio-integrată, adică o educație bazată pe intelect (capul), afecte (inima) și acțiune (mâinile)”. „Este urgent să se creeze locuri unde fragmentarea socială să nu fie schema dominantă”; „de-a lungul drumului lăsăm analfabeți emotivi și tineri cu atâtea proiecte neîmplinite pentru că nu au găsit pe cineva să îi învețe să ‘facă’. Am concentrat educația în creier neglijând inima și mâinile. Și aceasta este și o formă de fragmentare socială”.
În discursul său, Papa a reflectat și asupra noii „dinamici ambientale” a tinerilor care „vor să fie ‘mari'” și a celor „mari” care „vor să fie sau au devenit adolescenți”. „Astăzi este un fel de competiție între părinți și copii; diferită de aceea din alte epoci în care în mod normal se petrecea confruntarea între unii și alții. Astăzi am trecut de la confruntare la competiție. Tinerii noștri astăzi găsesc multă competiție și puține persoane cu care să se confrunte. Lumea adultă a primit ca paradigmă și model de succes ‘veșnica tinerețe’. Se pare că a crește, a îmbătrâni este un lucru rău. Este sinonim al unei vieți frustrate sau epuizate. Astăzi se pare că totul este mascat și disimulat. Ca și cum însuși faptul de a trăi nu ar avea sens”.
„Cât de dureros este când cineva vrea să șteargă ‘ridurile’ atâtor întâlniri, atâtor bucurii și tristeți!”, a exclamat Papa Bergoglio, amintind fraza celebrei actrițe Anna Magnani, care i-a spus machiatorului său: „Lasă-mi toate ridurile, să nu-mi scoți niciunul. Am trăit o viață pentru a mi se face aceste riduri”. Astăzi, statisticile relatează că numărul cel mai mare de cheltuieli este revărsat în domeniul cosmeticii, aproape cât pentru alimente. Și dacă mai înainte „cosmetica se referea mai mult la femei, acum este egal pentru ambele sexe”. Pentru Papa, „una dintre amenințările ‘inconștiente’ periculoase în educația adolescenților” este tocmai această „excludere de la procesele lor de creștere pentru că adulții ocupă locul lor”. Adulți „care nu vor să fie adulți și vor să fie adolescenți pentru totdeauna. Această ‘marginalizare’ poate să mărească o tendință naturală pe care o au tinerii de a se izola sau de a frâna procesele lor de creștere datorită lipsei de întărire”.
Episcopul de Roma a tratat apoi un ultim punct: austeritatea. Într-un „context de consumism foarte puternic”, în care „pare că suntem împinși să consumăm consum”, este „urgent să se recupereze acel principiu spiritual atât de important și subevaluat” al austerității. „A educa la austeritate este o bogăție incomparabilă”, a afirmat el, pentru că „deschide spre alții” și scoate din acel „vârtej” care ne induce „să credem că valorăm atât cât suntem capabili să producem și să consumăm, atât cât suntem capabili să avem”. Papa a definit ca un soi de „lăcomie spirituală” atitudinea de „a se îmbuiba mâncând”. Așadar, ne va face bine „să ne educăm mai bine, ca familie, în această ‘lăcomie’ și să dăm spațiu austerității drept cale pentru a ne întâlni, a face punți, a deschide spații, a crește cu alții și pentru alții”.
