Papa Francisc a prezentat viziunea sa despre misiunea Bisericii din America Latină
09.09.2017, Bogota (Catholica) - Biserica Catolică trebuie să evite sentimentul de superioritate și clericalismul, și să învețe în schimb iertarea, reconcilierea și dreptatea, a spus Papa Francisc joi, 7 septembrie 2017, înaintea unei întruniri a Episcopilor latino-americani. „Biserica nu este prezentă în America Latină ca și cum ar avea valizele în mână, gata să plece după ce a jefuit-o, așa cum au făcut atâția în decursul timpului. Cei care acționează așa privesc cu simț de superioritate și dispreț fața sa metisă; pretind să colonizeze sufletul său cu aceleași formule, eșuate și reciclate, cu privire la viziunea despre om și despre viață; repetă aceleași rețete egale ucigând pe cel răbdător în timp ce îi îmbogățesc pe medicii care îi trimit”.
Papa a mai atras atenția împotriva celor care „ignoră motivațiile profunde care locuiesc în inima poporului și care-l fac puternic chiar în visele sale, în miturile sale, în pofida numeroaselor scepticisme și falimente; manipulează politic și trădează speranțele lor, lăsând în urma lor pământ ars și teren pregătit pentru veșnica întoarcere a aceluiași, și atunci când se prezintă din nou cu o haină nouă.” „Oameni și utopii puternice au promis soluții magice, răspunsuri instantanee, efecte imediate.” Sfântul Părinte s-a adresat comitetului executiv al Conferinței Episcopale Latino-Americane (CELAM),la Nunțiatura Apostolică din Bogota, în cadrul vizitei sale în Columbia.
„Biserica, fără pretenții umane, respectuoasă față de fața multiformă a continentului, pe care o consideră nu un dezavantaj ci o bogăție perenă, trebuie să continue să presteze slujirea umilă față de adevăratul bine al omului latinoamerican. Trebuie să lucreze fără încetare pentru a construi punți, a dărâma ziduri, a integra diversitatea, a promova cultura întâlnirii și a dialogului, a educa la iertare și la reconciliere, la simțul de dreptate, la respingerea violenței și la curajul păcii. Nicio construcție durabilă în America Latină nu poate face abstracție de acest fundament invizibil dar esențial.”
„Biserica apreciază ca puțini alții acea unitatea sapiențială care precedă orice realitate în America Latină”, a continuat Pontiful. „Ea trăiește zilnic cu acel patrimoniu moral pe care se sprijină edificiul existențial al continentului”. Papa a susținut dialogul continuu cu această realitate. Biserica nu poate pierde contactul cu această temelie morală, „cu acest humus vital care locuiește în inima oamenilor noștri și în care se percepe amestecul aproape nedeslușit, dar în același timp elocvent, al feței sale metise: nu numai indigenă, nici hispanică, nici lusitană, nici afroamericană, ci metisă, latinoamericană!”
El a avertizat împotriva capcanelor obișnuite cu care se confruntă această parte a lumii: dispersarea diversității bogate care a caracterizat mereu continentul și dinamicile de dezagregare. „Pentru a vorbi acestui suflet care este profund, pentru a vorbi Americii Latine profunde, Bisericii nu îi rămâne alt drum decât să învețe încontinuu de la Isus. Spune Evanghelia că El vorbea numai în parabole. Imagini care implică și fac părtași, care îi transformă pe cei care ascultă Cuvântul Său în personaje din relatările Sale divine. Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu din America Latină nu înțelege alt limbaj despre El. Suntem invitați să mergem în misiune nu cu concepte reci care se mulțumesc cu posibilul, ci cu imagini care încontinuu înmulțesc și desfășoară forțele lor în inima omului, transformându-l în grâu semănat în pământ bun, în drojdie care face ca din aluat să iasă pâine, în sămânță care ascunde potențialitatea plantei rodnice.”
Pontiful a amintit faptul că unii deplâng faptul că există „un deficit de speranță” în America Latină, dar a indicat și spre speranța creștină supranaturală. „Mulți se plâng de un anumit deficit de speranță în America Latină de astăzi. Nouă nu ne este permisă ‘umbra plângăcioasă’, pentru că speranța pe care o avem vine de sus. În afară de aceasta, știm bine că inima latinoamericană a fost antrenată la speranță… Când se crede că s-a epuizat, iat-o aici din nou unde mai puțin ne așteptam. Poporul nostru a învățat că nicio dezamăgire nu este în stare să-l aplece. Îl urmează pe Cristos biciuit și blând, știe să aștepte să se însenineze cerul și stă tare în speranța victoriei sale, pentru că – în fond – este conștient că nu aparține total acestei lumi.”
În America Latină, speranța are un chip tânăr, deși „unii prezintă știri despre presupusa lor decadență și despre cât sunt de adormiți, alții profită de potențialul lor ca și consumatori; nu puțini le propun rolul de salahor al traficului de droguri și al violenței”. „Nu vă lăsați captivați de asemenea caricaturi despre tineri. Priviți-i în ochi și căutați în ei curajul speranței. Nu este adevărat că sunt gata să repete trecutul. Deschideți-le spații concrete în Bisericile particulare încredințate vouă, investiți timp și resurse în formarea lor. Propuneți programe educative incisive și obiective de realizat, cerându-le, așa cum părinții le cer copiilor, să pună în practică potențialitățile lor și educând inima lor la bucuria profunzimii, nu a superficialității.”
Speranța are de asemenea în Biserica Latino-Americană chipul unei femei, a reflectat Pontiful. „De pe buzele sale am învățat credința; aproape cu laptele sânului său am dobândit trăsăturile sufletului nostru metis și imunitatea în fața oricărei disperări. Mă gândesc la mamele indigene sau ‘morenas’, mă gândesc la femeile din orașe cu munca lor în trei schimburi, mă gândesc la bunicele catehete, mă gândesc la consacrate și la ‘artizanele’ atât de discrete ale binelui. Fără femei Biserica de pe continent ar pierde forța de a se renaște încontinuu. Femeile sunt cele care, cu răbdare meticuloasă, aprind și reaprind flacăra credinței. Este o datorie serioasă a înțelege, a respecta, a valoriza, a promova forța eclezială și socială a ceea realizează femeile.”
Pontiful a subliniat că speranța trebuie să treacă prin inima, mintea și brațele laicilor. El a criticat clericalismul care tratează laicii drept copii și sărăcește identitatea clericilor. „Chiar dacă s-a realizat un efort însemnat și câțiva pași au fost făcuți, marile provocări ale continentului rămân pe masă și continuă să aștepte realizarea senină, responsabilă, competentă, clarvăzătoare, articulată, conștientă, a unui laicat creștin care, fiind credincios, să fie dispus să contribuie: în procesele unei autentice dezvoltări umane, în consolidarea democrației politice și sociale, în depășirea structurală a sărăciei endemice, în construirea unei prosperități inclusive întemeiate pe reforme durabile și capabile să ocrotească binele social, în depășirea inegalităților și salvgardarea stabilității, în schițarea modelelor de dezvoltare economică sustenabilă care să respecte natura și adevăratul viitor al omului precum și în refuzarea violenței și în apărarea păcii”.
„Toate acestea aș vrea să le rezum într-o expresie pe care v-o las ca sinteză, sinteză și amintire a acestei întâlniri. Dacă dorim să slujim, drept CELAM, America Latină a noastră, trebuie să facem aceasta cu pasiune. Astăzi este nevoie de pasiune. A pune inima în tot ceea ce facem. Pasiunea tânărului îndrăgostit și a bătrânului înțelept, pasiunea care transformă ideile în utopii practicabile, pasiunea în munca mâinilor noastre, pasiunea care ne transformă în neîntrerupți peregrini în Bisericile noastre ca – permiteți-mi să-l amintesc – Sf. Toribiu de Mogrovejo, care nu s-a instalat în sediul său: din 24 de ani de episcopat, 18 i-a petrecut în satele din Dieceza sa. Fraților, vă rog, vă cer pasiune, pasiune evanghelizatoare.”
