Rocco Buttiglione: Devierea în care cad criticii enciclicei Amoris laetitia (II)
22.11.2017, Roma (Catholica) - „Există unele cazuri în care divorțați recăsătoriți pot să fie considerați în harul lui Dumnezeu. Pare o noutate tulburătoare, dar este o învățătură în mod granitic tradițională. În criticii lui Amoris laetitia reiese o nouă deviere: este obiectivismul în etică.” Filozoful Rocco Buttiglione, prieten al Papei Ioan Paul al II-lea și autor al cărții în apărarea exortației Papei Francisc despre căsătorie și familie, prefațată de Cardinalul Gerhard Ludwig Müller, continuă pentru Vatican Insider discuția „amicală” cu aceia care îl critică pe actualul Pontif, scoțând în evidență „devierea” în care riscă să cadă mulți dintre opozanții lui Amoris laetitia. Iată ultima parte a interviului lui Andrea Tornielli, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro.
– După părerea Dvs, de ce problema cea mai dezbătută, aceea a posibilității în anumite cazuri, după un drum penitențial și un discernământ, de a administra Sacramentele divorțaților recăsătoriți a fost izolată numai într-o notă din documentul Papei Francisc?
– Cred că motivul este că Papa nu intenționa să dicteze o normă generală. Există astăzi în lume atâtea contexte și atâtea situații diferite încât nu este posibil să se dicteze o normă disciplinară care să fie valabilă pentru toți în mod uniform. După părerea mea, Papa voia numai să invite episcopatele și pe fiecare Episcop să își asume propriile responsabilități. În contexte de creștinătate compactă probabil că are sens să se mențină o atitudine rigidă, care poate părea lipsită de milostivire dar se naște din milostivirea față de cei mici, cei săraci, cei lipsiți de apărare care ar putea fi induși în eroare. În contexte „lichide”, în care digurile vechilor structuri s-au stricat de acum, o apărare rigidă nu are sens, trebuie mers să fie căutați oamenii acolo unde se află ei, în cadrul condiției lor existențiale. Botezaților neevanghelizați va trebui înainte de toate să se propună iubirea lui Cristos. Va veni după aceea timpul de a clarifica și a descâlci situațiile matrimoniale. Riscul scandalului acolo va fi minim pentru că sensibilitatea față de valoare s-a pierdut și trebuie să fie reconstituită.
– De ce este acuzată Amoris laetitia că se apropie de etica situației?
– Etica situației spune că nici un comportament nu este bun sau rău în mod absolut. Pentru ea, orice comportament este bun sau rău în funcție de circumstanțe; conștiința subiectului și intenția sa determină valoarea morală a actului. Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, preluând o lungă tradiție care merge măcar până la Sfântul Toma de Aquino, a spus că există acte care sunt în mod intrinsec rele, oricare ar fi intenția subiectului care acționează. Există o intenție care este în mod necesar imanentă în act și care este distinctă de intenția subiectului care acționează. În concluzie: intenția subiectivă nu face bun un act rău.
Însă nici Sfântul Toma nici Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea nu au intenționat să nege că latura subiectivă a acțiunii – cunoașterea și libertatea care se unesc în intenția subiectului – ajung să determine nivelul de responsabilitate a subiectului pentru actul său. Un mare prieten al Pape Ioan Paul al II-lea (și al meu), Tadeusz Styczeń, obișnuia să spună „innocens sed nocens„: unul poate să fie subiectiv nevinovat dar să facă obiectiv lucrul greșit, deci să își dăuneze sieși și altora. Pentru aceasta părintele Giussani obișnuia să spună: nu vă fie frică să judecați acțiunile și să spuneți ce este bine și ce este rău; nu vă hazardați niciodată să judecați persoanele pentru că numai Dumnezeu cunoaște inima omului și poate măsura nivelul său de responsabilitate.
– Cei mai aprigi critici ai actualului Pontif îl acuză că favorizează subiectivismul…
– Mie mi se pare că în criticii lui Amoris laetitia în realitate reiese o nouă deviere, paralelă și opusă eticii situației și subiectivismului în etică. Această nouă deviere este obiectivismul în etică. După cum subiectivismul (etica situației) vede numai latura subiectivă a acțiunii, adică intenția subiectului, în același mod obiectivismul vede numai latura obiectivă a acțiunii, adică materia mai mult sau mai puțin gravă. Etica Bisericii Catolice este realistă. Realismul vede atât latura subiectivă cât și latura obiectivă a acțiunii și evaluează deci atât materia gravă cât și știința deplină și consensul deliberat. Așa cum învață Dante Alighieri, contrariul unei erori nu este adevărul ci eroarea de semn contrar. Adevărul este cărarea strâmtă între două erori de semn contrar.
– De ce ați ales pentru cartea Dvs titlul „Răspunsuri amicale adresate criticilor lui Amoris laetitia”? Ce înseamnă, în acest caz, „amicale”?
– Mulți dintre critici sunt prieteni. Josef Seifert este un prieten de o viață cu care am împărtășit atâtea bătălii și o mare muncă în domeniul filozofiei, în care a dat contribuții de mare importanță. Pe Roberto de Mattei îl cunosc de patruzeci de ani, când eram împreună în Institutul de Istorie și Politică din Universitatea din Roma, el asistent al lui Saitta și eu al lui Del Noce. L-am apărat atunci când, ca vicepreședinte al CNR, a fost atacat pentru pozițiile sale în materie de evoluție. Am încercat să mențin polemica în limitele respectului, recunoașterii reciproce a bunei credințe, spiritului de căutare a adevărului și le sunt recunoscător pentru că au încercat să urmeze aceeași regulă.
– De Mattei susține că ați introdus, cu scrierile Dvs despre Amoris laetitia, o distincție tripartită a păcatelor: veniale, grave și de moarte. Cum răspundeți?
– Eu explic în cartea mea că nu toate păcatele grave cât privește materia lor sunt de moarte. De fapt, dacă lipsește știința deplină și consensul deliberat, ele pot să fie „degradate” la păcate veniale. De Mattei îmi opune un text din Reconciliatio et paenitentia care refuză tripartiția, propusă de unii, între păcate veniale, grave și de moarte. Iată cuvintele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea: „Tripartiția ar putea scoate în evidență faptul că între păcatele grave există o gradație. Dar rămâne adevărat mereu că distincția esențială și decisivă este între păcat care distruge caritatea și păcat care nu ucide viața supranaturală: între viață și moarte nu există cale de mijloc… De aceea, păcatul grav se identifică practic, în doctrina și în acțiunea pastorală a Bisericii, cu păcatul de moarte” (Reconciliatio et paenitentia, nr. 17). Dificultatea este rezolvată repede. Eu nu propun să se insereze o a treia categorie în afară de cele de păcat de moarte și păcat venial. Toate păcatele sunt veniale sau de moarte, așa cum spune pe bună dreptate Papă Ioan Paul al II-lea. Eu spun pur și simplu că păcatele grave cât privește materia pot să devină veniale atunci când lipsește știința deplină și consensul deliberat. Nici un contrast cu Reconciliatio et paenitentia.
– Domnule profesor, de ce Dvs, de mulți ani angajat în alte domenii, vă ocupați din nou de filozofie și de teologie?
– Când a început atacul împotriva Papei Francisc s-a încercat să îl opună lui pe Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. Cei care l-au atacat au încercat să se prezinte ca apărători ai moștenirii spirituale a lui Karol Wojtyła. Atunci m-am întrebat: ce ar spune Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea dacă ar fi în mijlocul nostru. Și mi-am răspuns: ar spune „urmați-l pe Papa”. În realitate cea mai mare majoritate dintre cei care astăzi îl atacă pe Papa Francisc au fost – și continuă să fie – și împotriva Papilor Benedict al XVI-lea, Ioan Paul al II-lea, Ioan Paul I, Paul al VI-lea, Ioan al XXIII-lea. Este pus în discuție Conciliul. Încearcă să îl reprezinte pe Papa Ioan Paul al II-lea ca și cum ar fi Papa unei reacții conservatoare anti-conciliare. Încearcă să își aproprie amintirea sa.
Eu i-am fost aproape, a fost marele prieten al vieții mele. Cred că pot și trebuie să dau o mărturie adevărată: Papa Ioan Paul al II-lea a fost marele Papă al Conciliului și al realizării sale. Și în ceea ce privește așa-numita cotitură antropologică în teologia morală, el nu a respins-o; mai degrabă a interpretat-o conducând-o din nou în cadrul marii tradiții a Bisericii care este întocmai tradiția realismului. Acel realism care știe să țină cont în mod echilibrat de toți factorii vieții, de latura obiectivă ca și de latura subiectivă a acțiunii. Mă ocup din nou de aceste lucruri pentru a apăra amintirea prietenului meu, pentru a-i restitui un pic din cele atât de multe pe care eu – asemenea tuturor – le-am primit de la el.
