Papa Francisc: Mlădița vocației trebuie îngrijită
02.12.2017, Dhaka (Catholica) - Renunțând ca în alte ture la discursul pregătit, pentru a vorbi în schimb liber, Papa Francisc s-a declarat îndurerat când vede persoane consacrate ce nu sunt vesele, și că îi place să privească în ochii persoanelor consacrate în etate, care și-au consumat viețile slujind cu bucurie, care este esența vocației lor. La întâlnirea din 2 decembrie cu preoții și persoanele consacrate, Pontiful le-a cerut să aibă „bucuria inimii” și a spus că simte mereu mare afecțiune când întâlnește preoți, Episcopi și surori de vârste înaintate, ce au trăit „o viață plină”.
„Ochii lor sunt de nedescris… Așa de plini de bucurie și de pace. Cei care nu au trăit așa viața lor, Dumnezeu e bun, Dumnezeu îi îngrijește, dar le lipsește în ochi acea lumină pe care o au cei care au fost bucuroși în viață. Încercați să căutați – mai ales se vede la femei – încercați să căutați în surorile bătrâne, acele surori care au petrecut toată viața slujind, cu atâta bucurie și pace: au ochii strălucitori… Pentru că au înțelepciunea Duhului Sfânt.” În opoziție a spus: „Vă asigur că este cu adevărat trist a întâlni preoți, consacrați sau consacrate, seminariști, Episcopi amărâți, cu o față tristă, încât îți vine să întrebi: ‘Ce ai luat la micul dejun azi dimineață – oțet?’ Față de oțet.”
Sfântul Părinte a mărturisit că de la intrare i-a venit în minte o imagine din profetul Isaia: „În acele zile, va răsări o mică mlădiță din casa lui Israel. Acea mlădiță va crește, va crește și va fi plină de Duhul lui Dumnezeu, Duhul înțelepciunii, al înțelegerii, al științei, al evlaviei, al temerii de Dumnezeu” (cf. Isaia 11,1-2). A explicat: „Isaia, într-un anumit sens, descrie aici aspectele mici și mari ale vieții de credință, ale vieții de slujire lui Dumnezeu. Și vorbind despre viață de credință și de slujire a lui Dumnezeu, se referă la voi, care sunteți bărbați și femei ai credinței și care îl slujiți pe Dumnezeu.” Și a continuat vorbind despre mlădiță. „Mlădiță este ceea ce stă în pământ, și aceasta este sămânța. Sămânța nu este nici a ta nici a mea: sămânța o seamănă Dumnezeu și Dumnezeu e cel care o face să crească. Fiecare dintre noi poate spune: ‘Eu sunt mlădița’. Da, dar nu prin meritul meu, ci al seminței care te face să crești.”
Chiar dacă nu este merit personal, presupune o acțiune personală. „Să o afânez. Pentru ca să crească și să ajungă la plinătatea spiritului. Este ceea ce voi trebuie să dați ca mărturie. Cum se poate afâna această sămânță? Îngrijind-o. Îngrijind sămânța și îngrijind mlădița care începe să crească! A îngriji vocația pe care am primit-o. Așa cum se îngrijește un copil, așa cum se îngrijește un bolnav, așa cum se îngrijește un bătrân. Vocația se îngrijește cu duioșie umană. Dacă în comunitățile noastre, în preoțimea noastră lipsește această dimensiune de duioșie umană, mlădița rămâne mică, nu crește, și ar putea chiar să se usuce. Trebuie îngrijită cu duioșie, pentru că fiecare frate din preoțime, fiecare frate din conferința episcopală, fiecare frate sau soră din comunitatea mea călugărească, fiecare frate seminarist este o sămânță a lui Dumnezeu. Și Dumnezeu îl privește cu duioșie de tată.”
I-a îndemnat pe preoți și pe persoanele consacrate să se îngrijească de sămânță, „pentru ca mlădița să crească până la plinătatea înțelepciunii lui Dumnezeu”. Apoi a avertizat despre un pericol: „În această grădină a Împărăției lui Dumnezeu nu este numai o sămânță: sunt mii și mii de mlădițe, noi toți suntem mlădițe. Și nu este ușor a face comunitate. Nu este ușor. Pasiunile umane, defectele, limitele amenință mereu viața comunitară, amenință pacea. Comunitatea de viață consacrată, comunitatea seminarului, comunitatea preoțimii și comunitatea conferinței episcopale trebuie să știe să se apere de orice tip de diviziune.” A revenit apoi la problema bârfei: „Ceea ce distruge o comunitate este a vorbi rău despre alții.”
„A sublinia defectele altora. Dar nu a spune asta celui interesat, ci a o spune altora, și astfel a crea un ambient de neîncredere, un ambient de suspiciune, un ambient în care nu este pace și este dezbinare. Există un lucru care îmi place să îl spun ca imagine a ceea ce este spiritul bârfei: este terorism. Da, terorism. Pentru că acela care vorbește rău despre un altul nu o face public. Teroristul nu spune public: ‘Sunt un terorist’. Și cine vorbește rău despre un altul, o face în ascuns: vorbește cu unul, lansează bomba și pleacă. Și acea bombă distruge. Și el pleacă, liniștit, ca să lanseze altă bombă. Dragă soră, dragă frate, când vrei să vorbește rău despre un altul, mușcă-ți limba! Lucrul cel mai probabil este ca să ți se umfle, dar nu vei face rău fratelui tău sau sorei tale.”
Un alt subiect frecvent care a revenit a fost cel al bucuriei, al spiritului de bucurie. „Fără bucurie nu putem să îl slujim pe Dumnezeu”, a spus Papa. „Bucurie. Bucurie și în momentele dificile. Acea bucurie care, dacă nu poate să fie râs, pentru că durerea este mare, este pace. Îmi vine în minte o scenă a Terezei cea mică, Tereza a Pruncului Isus. Ea trebuia să însoțească, în fiecare seară, la sufragerie o călugăriță bătrână, neabordabilă, mereu furioasă, foarte bolnavă, sărmana, care se plângea de orice. Și în orice loc ar fi atins-o, spunea: ‘Nu, că mă doare!’ Într-o seară, în timp ce o însoțea prin curte, a auzit de la o casă vecină muzica de la o sărbătoare, muzica oamenilor care se distrau, buni oameni, așa cum făcuse și ea și le văzuse și pe surorile sale făcând la fel, și și-a imaginat oamenii care dansau și a spus: ‘Marea mea bucurie este aceasta și nu o schimb cu niciuna’.”
