Papa Francisc: Păcatul ne separă de Dumnezeu și de semeni

03.01.2018, Vatican (Catholica) - Papa Francisc a subliniat miercuri faptul că păcatul distruge relația noastră cu Dumnezeu și cu comunitatea, și de aceea la începutul fiecărei Liturghii ne oprim pentru a ne recunoaște păcatele și a cere iertare. „Păcatul taie: taie raportul cu Dumnezeu și taie raportul cu frații, raportul în familie, în societate, în comunitate: păcatul taie mereu, separă, desparte”, a afirmat Pontiful pe 3 ianuarie, la prima audiența generală din acest an.

Ritul penitențial, de la începutul Liturghiei, „favorizează atitudinea cu care trebuie să ne dispunem pentru a celebra cu vrednicie sfintele taine, adică recunoscând în fața lui Dumnezeu și a fraților păcatele noastre, recunoscând că suntem păcătoși. De fapt, invitația preotului este adresată întregii comunități în rugăciune, pentru că toți suntem păcătoși.” Și a punctat: „Ce anume poate dărui Domnul celui care are deja inima plină de sine, de propriul succes? Nimic, pentru că îngâmfatul este incapabil să primească iertare, sătul fiind de dreptatea sa presupusă. Să ne gândim la parabola fariseului și vameșului, unde numai al doilea – vameșul – se întoarce acasă justificat, adică iertat. Cine este conștient de propriile mizerii și își apleacă ochii cu umilință, simte cum se așază peste el privirea milostivă a lui Dumnezeu. Știm din experiență că numai cel care știe să recunoască greșelile și cere scuze primește înțelegerea și iertarea celorlalți.”

A amintit că ne cerem iertare pentru păcatele comise cu gândul, cu cuvântul, cu fapta și cu omisiunea. „Da, și cu omisiunea, adică am neglijat să fac binele pe care aș fi putut să îl fac. Adesea ne simțim buni pentru că – spunem noi – ‘nu am făcut rău nimănui’. În realitate, nu este suficient să nu facem rău aproapelui, trebuie ales să facem binele, profitând de ocazii pentru a da bună mărturie că suntem discipoli ai lui Isus.” Sfântul Părinte a subliniat și că trebuie să mărturisim păcatele personale povestind: „Un bătrân misionar (povestea) despre o femeie care a mers să se spovedească și a început să spună greșelile soțului; apoi a început să povestească greșelile soacrei și apoi păcatele vecinilor. La un moment dat, duhovnicul i-a spus: ‘Dar, doamnă, spuneți-mi: ați terminat? – Foarte bine: ați terminat cu păcatele altora. Acum începeți să le spuneți pe ale Dvs.’ A spune propriile păcate!”

După ce a explicat câteva formule penitențiale, a încheiat spunând că „Sfânta Scriptură ne oferă exemple luminoase de figuri ‘penitente’ care, intrând în ele însele după ce au comis păcatul, găsesc curajul de a da la o parte masca și de a se deschide la harul care reînnoiește inima. Să ne gândim la regele David și la cuvintele atribuite lui în Psalm: ‘Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea Ta bunătate și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea’. Să ne gândim la fiul risipitor care se întoarce la tatăl; sau la invocația vameșului: ‘Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!’ Să ne gândim și la Sfântul Petru, la Zaheu, la femeia samariteană. A ne măsura cu fragilitatea lutului din care suntem plăsmuiți este o experiență care ne fortifică: în timp ce ne face să ne confruntăm cu slăbiciunea noastră, ne deschide inima ca să invocăm milostivirea divină care transformă și convertește. Și aceasta e ceea ce facem în actul penitențial la începutul Liturghiei.”