Mons. Manicardi: A posti de la virtual pentru a redescoperi gustul relațiilor adevărate
08.03.2018, Roma (Catholica) - „Poate ajunge să postească numai cel care nu se supraevaluează”. Afirmația îi aparține Mons. Ermenegildo Manicardi, rector al Almo Colleggio Capranica, care pentru acest timp al Postului Mare propune în următorul interviu pentru agenția SIR, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro, „un post virtuos de la virtual”.
– Rugăciune, pomană și post sunt triduum-ul indisolubil al practicilor de Postul Mare: care este locul specific al postului?
– Cred că trebuie să ne inspire redactarea Evangheliei după Matei care, în capitolul 6, pune cele trei cereri ale lui Isus în ordinea: pomană, rugăciune și post. Pomana este atitudinea de plecare. Se începe cu deschiderea inimii la situațiile de nevoie concrete ale altora și se ajunge la un ajutor, ca să spunem așa, al mâinii, determinat de situația de nevoie a interlocutorilor și de disponibilitățile noastre. Rugăciunea se află în inima exercițiului spiritual al Postului Mare. Postul este ultimul adaos al unei perfecțiuni ulterioare. El eliberează și apoi îmbogățește fie pomana, fie rugăciunea. De fapt, postul poate folosi să se mărească ceea ce este posibil să se dea în dar, eliminând pomana din categoriile strâmtorărilor în mod iremediabil. În plus, postul folosește să deschidă timpi mai mari de rugăciune și să favorizeze o rugăciune mai lucidă și desigur mai sensibilă față de săraci și față de suferințele care lovesc Trupul lui Cristos, prezent în umanitatea maltratată.
– Sensul postului și al abstinenței, pentru creștin, are de-a face nu numai cu pocăința, ci și cu „continența”, stăpânirea de sine, înțelese ca totalitate de trup și suflet. Nu există riscul ca omul de astăzi să fi pierdut acest alfabet, confundând postul cu o practică obsesivă în privința sănătății?
– Postul are de-a face mereu cu bucuria. Trebuie să ne amintim că în timpul drumului pământesc al lui Isus, discipolii Săi nu posteau. Isus considera că nu puteau să postească pentru că El, Mirele, era prezent: „Pot oare nuntașii să postească atât timp cât mirele este cu ei? Cât timp au mirele cu ei, nu pot să postească. Vor veni însă zile în care mirele va fi luat de la ei și atunci, în ziua aceea, vor posti” (Mc 2,19-20). După moartea și învierea lui Isus, postul revine la modă pentru că exprimă neîmplinirea prezenței noastre în această lume și dăm glas așteptării nunții din lumea definitivă. Apoi, postul amintește o experiență de continență, adică necesitatea de a tempera și a domina apetiturile excesive și distructive, care uneori ne chinuiesc. Cu postul strigăm că vrem să fim mai buni și că ne angajăm serios în acest scop. Luptăm pentru ca trupul să devină mai vrednic de Duhul care locuiește în noi. Ne pregătim astfel să fim mai potriviți pentru proiectul de înviere care ne depășește. De aceea, trebuie să vedem postul în conexiune cu bucuria, anticipată în libertatea de noi înșine pe care și astăzi putem, cel puțin în parte, s-o realizăm.
– Modelul postului, pentru cel care are credință, este Isus și lupta Sa împotriva ispitelor celui rău, în cele 40 de zile petrecute în pustiu. Postul Mare este și un timp pentru a lua în serios prezența răului și a diavolului – temă care apare des în magisteriul Papei Francisc – într-o lume care tinde să relativizeze chiar violența și războiul?
– Postul ne învață că nu este o politică sănătoasă a ne lăsa cuprinși de „avidități” lacome. În el învățăm că, dominându-ne, noi lărgim domeniul nostru de acțiune. Descoperim astfel cu ușurință că spațiul nostru este ocupat și de rău, de un diavol opozant, care ne ispitește și încearcă să restrângă adevăratul nostru spațiu vital, făcându-ne sclavi ai unei lumi restrânse de noi înșine cu alegeri meschine, de exemplu aceea de a crede numai în pâinea materială. Se postește numai când se vede în mod critic lumea și se acceptă să se frângă cu decizie cercul autoreferențialității mioape. Atunci apar foarte vizibile violența și războaiele. Când vederea noastră va fi suficient de acută, aceste realități teribile vor fi identificate ca dilatarea tragică și lugubră a înseși egocentrismelor noastre: atunci vom combate cu adevărat violența și războiul, cu eficacitatea forței noastre potențate de Cuvântul lui Dumnezeu.
– În mesajul pentru Postul Mare din acest an, Papa avertizează cu privire la „profeții falși”, la „dresorii de șerpi”, la înșelăciunea vanității și a unei vieți complet virtuale. De la ce anume, și cum, ar trebui să postească tinerii?
– Virtualul este o dilatare minunată și fascinantă a lumii noastre. Însă, în același timp, conține pericolul de a se transforma într-o lărgire prefăcută, transportând pe mulți dintre noi într-o lume numai imaginată, frumoasă pentru că nu este reală. Este nevoie de un discernământ mai limpede și mai eficace, care să se hrănească și cu postul de la virtual. Este nevoie de o anumită distanță. De exemplu, nu se întâmplă des ca vreunul să îi elimine pe interlocutorii săi pentru se distrage, în timp ce i se vorbește, în același timp digitează și „lucrează” la mica tastatură? Probabil că nu ne dăm seama, dar uneori îl facem să sufere pe interlocutorul care se află concret în fața noastră. Spațiile de singurătate sănătoasă s-au redus extrem: ceilalți au dobândit o putere enormă de a ajunge la noi, de a ne învălui, de a ne distrage, alungând persoanele concrete care sunt lângă noi… Riscul este și al unei reduceri a spațiilor de rugăciune. Cred că ar trebui să ne angajăm mai mult să postim de la tulburările relațiilor concrete, care șterg dialogurile noastre cu alții și sărăcesc raporturile cu aproapele și cu Domnul.
