Cardinalul Kasper: Conciliul și două enciclice admit cazuri de Euharistie dată protestanților
14.05.2018, Roma (Catholica) - Este o temă spinoasă, care se discută de mulți ani, tratată încă din timpurile Conciliului Vatican II. Recentul document al Conferinței Episcopilor din Germania care deschidea în mod sistematic posibilitatea pentru soțul protestant să aibă acces la Euharistie participând la Liturghie cu soțul sau soția catolici, (având colocviu prealabil cu un preot și adeziune prealabilă la ceea ce Biserica crede cu privire la Sacrament), aprobat cu majoritate, a provocat o scrisoare a șapte Episcopi germani care au făcut apel la Roma.
S-a desfășurat o reuniune la Congregația pentru Doctrina Credinței, prezidată de prefect, Arhiepiscopul Luis Ladaria Ferrer, și la sfârșit Papa Francisc a retrimis tema la Conferința Episcopală Germană, cerând să se ajungă la o formulare care să fie pe cât posibil unanimă. Decizia Papei Francisc a provocat diferite reacții, și în timp ce se întețește polemica, Vatican Insider a adresat câteva întrebări teologului german Walter Kasper, numit Episcop de Stuttgart și apoi chemat la Roma la conducerea Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor și în sfârșit creat Cardinal de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. Vă oferim interviul cu Cardinalul german, după traducerea pr. Mihai Pătrașcu, publicată pe Ercis.ro.
– Eminență, să vorbim despre intercomuniune, o problemă care a revenit în presa eclezială după aprobarea documentului Episcopilor germani, după scrisoarea celor șapte dintre ei care făceau apel la Roma și după decizia Papei de a retrimite discuția la sediul Conferinței Episcopale Germane…
– Înainte de toate doresc să formulez o premisă. Intercomuniunea este o temă și un concept discutat de mulți ani și în cadre ecumenice foarte diferite, nu numai germane. Este o temă nu numai explozivă ci și greșită în formularea sa. Teologic este vorba despre Împărtășanie sau admitere la Împărtășanie, care este mereu Împărtășire euharistică și în același timp comuniune (împărtășire) eclezială. Termenul „inter” sugerează o stare între diferite comuniuni ecleziale, care prin dialog, cooperare, prietenie, este posibilă, ba chiar de dorit. Însă nu pot exista Sacramente „inter”: Sacramentele sunt mereu Sacramente ale unei Biserici, sau într-o Biserică. Așadar termenul intercomuniune este deviant și trebuie evitat. Documentul (majoritar) al Conferinței Episcopilor din Germania nu vorbește despre intercomuniune, așa cum subliniază în schimb unii dintre adversarii săi.
– Așadar să punem deoparte termenul deviant de „intercomuniune” și să vorbim despre posibilitatea ca în unele cazuri soții protestanți să poată primi Împărtășania participând la Liturghia soțului sau a soției catolici. Care sunt documentele magisteriului în lumina cărora trebuie tratată această temă?
– Textul fundamental pentru a rezolva problema nu este canonul 844 § 3 din Codul de Drept Canonic, care este un text juridic, foarte discutat și printre canoniști, ci ultimul paragraf al nr. 8 din decretul conciliar Unitatis redintegratio, un text magisterial ce trebuie reluat și confirmat. Textul Conciliului face trei afirmații. Prima: „Nu este îngăduit a considera communicatio in sacris drept un mijloc ce trebuie folosit fără discernământ pentru restabilirea unității creștinilor”. A doua: „Această communicatio depinde mai ales de două principii: exprimarea unității Bisericii și participarea la mijloacele de har”. A treia: „În privința modului concret de a acționa, ținând seama de toate împrejurările de timp, loc și persoane, va decide cu prudență autoritatea episcopală locală”.
– Așadar există o competență a Episcopilor locali în tratarea cazurilor particulare, stabilită deja de Conciliul Ecumenic Vatican II…
– Da, există o competență a autorității locale pentru așa-numitul „Einzelfall” (caz particular). Însă teoria „Einzelfall” nu este o invenție vicleană, ci este întemeiată pe un text conciliar care, în cele din urmă, provine dintr-o teorie tomistă conform căreia regulile generale sunt valabile „ut in pluribus” și trebuie aplicate conform virtuții cardinale a prudenței inspirate de caritate. Desigur, această aplicare nu se face arbitrar, ci trebuie condusă de principiul suprem al salus animarum, mântuirea sufletelor (CIC can. 1752). Din păcate, în discuția controversată acest principiu este adesea abandonat și discuția se focalizează unilateral pe primul principiu, cel al unității Bisericii. Acest al doilea principiu nu trebuie redus la un argument pastoral (într-un sens superficial) ci este întemeiat pe însăși teologia sacramentală și de aceea nu există problema unei contrapoziții între doctrină și pastorație, ci de o aplanare între două principii doctrinale.
– Ce credeți despre schița documentului pastoral al Conferinței Episcopilor din Germania care, în anumite condiții, deschidea posibilitatea accesului la Euharistie pentru soțul protestant?
– Textul este serios și este în substanță acceptabil, chiar dacă asupra unor detalii aș avea ezitări, mai ales asupra exegezei canonului 844 § 3, foarte discutat de canoniști și care din punct de vedere teologic nu mai este la înălțimea discuției teologico-ecumenice. Între timp, două enciclice ale Papei Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint (1995) și Ecclesia de Eucharistia (2003) au formulat o poziție mai avansată, care poate să fie norma interpretativă a canonului în sintonie deplină cu Conciliul Vatican II.
În prima dintre cele două enciclice ale Papei Wojtyła, la nr. 46 citim: „Este un motiv de bucurie să amintim că slujitorii catolici pot, în anumite cazuri deosebite, să administreze Sacramentele Euharistiei, Pocăinței, Ungerii bolnavilor altor creștini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică, dar care doresc fierbinte să le primească, le cer în mod liber și manifestă credința pe care o mărturisește Biserica Catolică în aceste Sacramente”. În timp ce în a doua enciclică a aceluiași Pontif, la nr. 45, citim: „Dacă în nici un caz nu este legitimă concelebrarea atunci când lipsește comuniunea deplină, nu la fel stau lucrurile în ce privește administrarea Euharistiei, în împrejurări speciale, persoanelor aparținând Bisericilor sau comunităților ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică. În acest caz, într-adevăr, obiectivul este de a răspunde la o mare nevoie spirituală pentru mântuirea veșnică a acestor persoane”.
– Care este semnificația acestor două afirmații ale Papei Ioan Paul al II-lea?
– Cele două enciclice insistă mult asupra adeziunii părții protestante la doctrina catolică despre Euharistie, adică asupra manifestării „credinței pe care o mărturisește Biserica Catolică”, pentru a-l cita pe același Papă Ioan Paul al II-lea. Aceasta mi se pare foarte important, pentru că Sacramentele sunt Sacramente ale credinței. Pentru un adevărat luteran, care se bazează pe scrierile confesionale, prezența reală a lui Cristos în Euharistie este clară. Problema sunt protestanții liberali și reformații (calviniști). Mai ales cu ei problema trebuie clarificată în colocvii pastorale. Desigur, nu se poate cere de la un protestant ceea ce se cere în mod normal de la un catolic. Este suficient să creadă: „Acesta este (est) Trupul lui Cristos, dat pentru tine”. Asupra acestui lucru și Luther a insistat mult. Doctrinele mai dezvoltate despre transubstanțiere nici un credincios catolic „normal” nu le cunoaște…
– Este vorba despre o temă discutată de mulți ani, în special în Biserica din Germania. Puteți aminti cum și când a început să se vorbească despre aceasta și cum a abordat aceasta episcopatul german?
– Este o temă a ecumenismului internațional și nu numai german. În acest context nu este posibil să se reparcurgă toată istoria ei. Aș vrea numai să spun că în Germania avem o situație particulară, care este foarte diferită de aceea din țări în majoritatea lor tradițional catolice precum Italia, Polonia etc. În Germania, actualmente credincioșii catolici și protestanți sunt jumătate – jumătate. Căsătoriile bi-confesionale sunt 40%, așadar un procent foarte ridicat. Pe de altă parte, multe dintre aceste persoane sunt indiferente, în timp ce partea interesată reprezintă un număr foarte redus: numai despre ele se vorbește în acest context.
Dacă aceste persoane, într-un context destul de secularizat, sunt niște adevărați credincioși care cred și sunt uniți în același Botez și de aceea fac parte din unica Biserică a lui Cristos (chiar dacă nu în comuniune deplină), și în afară de aceasta sunt legate în același Sacrament al Căsătoriei și reprezintă misterul unirii dintre Cristos și Biserica Sa și îl trăiesc, sunt împreună cu copiii lor o biserică familială. Este normal să simtă dorința intimă de a împărtăși și Euharistia. Dacă împărtășesc și credința catolică euharistică, ce le împiedică… (cf. Fapte 7,37; 10,47)?
– Ce credeți despre scrisoarea celor șapte Episcopi care s-au opus documentului Conferinței Episcopale și au făcut apel la Roma?
– Nu sunt învățătorul celorlalți frați Episcopi, dar cred că problemele lor pot fi rezolvate în lumina a ceea ce am afirmat mai sus.
– A fost întâlnirea la Congregația pentru Doctrina Credinței și s-a încheiat cu decizia Papei de a trimite din nou discuția la episcopat pentru ca să fie găsită o poziție pe cât posibil unanimă. Acest gest al Papei Francisc a fost criticat dur de cei care sperau într-un imediat răspuns negativ cu autoritate. Ce ne puteți spune?
– Cred că Papa a dat un răspuns foarte înțelept. El a rămas în deplină sintonie cu ideea sinodalității Bisericii. Însă a semnalat și că în privința problemelor fundamentale nu este suficientă o majoritate din punctul de vedere canonic legal, este nevoie de unanimitate. Declarația de presă a evidențiat că există motivații de fiecare parte, care pot folosi pentru a îmbunătăți textul… După părerea mea, există spațiu pentru o continuare a discuției și pentru o reconciliere care nu ar fi un compromis neserios. Cel mai important lucru după părerea mea va fi să se aprofundeze problema pastorală.
– La ce vă referiți când vorbiți despre „problemă pastorală”?
– Mă gândesc la avertismentul Apostolului Paul, de a ne examina pe noi înșine pentru a verifica dacă putem mânca și bea de pe altar (1Corinteni 11,26): o indicație care nu este numai pentru protestanți ci și pentru catolici. Întrebările inițiale sunt aceleași: cred cu adevărat în misterul euharistic și conduita mea de viață este în sintonie cu ceea ce se celebrează și ceea ce este prezent în Euharistie? Lacune și probleme de credință și de comportament moral se găsesc nu numai în protestanți ci adesea în catolicii care astăzi merg în mod obișnuit să primească Sfânta împărtășanie. Pe de altă parte, cunosc mulți luterani buni care au o credință și o viață creștină superioară celei a multor catolici.
– În anii episcopatului dumneavoastră la Stuttgart cum ați tratat această problemă deosebită?
– Ca Episcop al unei Dieceze într-o regiune a cărei populație este catolică o treime, o treime protestantă și o treime indiferentă, nu am făcut niciodată o declarație oficială. Dar am știut (cum știu toți ceilalți Episcopi, și cei care acum sunt contrari documentului majorității Conferinței Episcopale) că în practica zilnică a parohiilor s-a dezvoltat sau cel puțin se dezvoltă practica după care într-o căsătorie bi-confesională, partenerii protestanți care sunt cu adevărat interesați participă la Împărtășanie. Când am fost întrebat de preoți sau de fiecare protestant, în mod normal am răspuns așa: dacă un protestant participă la celebrarea euharistică, ascultă ceea ce spunem în rugăciunea euharistică. Trebuie să ne întrebăm: poate la sfârșitul doxologiei într-adevăr să răspundă cu toată adunarea: „Amin, da, cred”?
De obicei adăugam: va auzi și că pomenim numele Papei și al Episcopului, ceea ce înseamnă că noi celebrăm în comuniune cu el. Trebuie să se întrebe: „Vreau cu adevărat această comuniune?” Dar din nou: am întâlnit mulți protestanți care au mai multă stimă și adesea și mai multă iubire față de Papii actuali decât au unii catolici critici și sceptici. Problemele mai teologice (și pentru teologie importante) ale jurisdicției universale și plinătății jurisdicției etc nu sunt problemele laicilor normali, și acuza că Papa este anticristul – protestanții, care trăiesc într-o prietenie ecumenică, o lasă astăzi de bunăvoie laiciștilor și masonilor. Pentru a conclude: când se coboară pe terenul vieții concrete și în pastorația concretă, nu se face într-un mod numai deductiv și mecanic. Dacă am face așa, ar fi erezia gnozei, care pe bună dreptate este denunțată de Papa actual.
