Nunzio Sulprizio – tânărul muncitor care va fi canonizat duminică
11.10.2018, Vatican (Catholica) - Vestea mântuirii adusă de Isus omenirii cu gesturile și cuvintele Sale răsună și astăzi în lume prin glasul, viața și mărturia bărbaților și femeilor care, găsind fericirea în Inima Fiului lui Dumnezeu, o duc la aproapele lor. Nunzio Sulprizio este un autentic vestitor al fericirii care explodează în inima celui care se simte iubit, iubit de Isus. Sulprizio a fost beatificat în 1963, după recunoașterea a două miracole (vindecări directe) atribuite mijlocirii sale. în 8 iunie 2018, Papa Francisc a aprobat canonizarea lui, după confirmarea unui al doilea miracol – Sulprizio va fi canonizat în 14 octombrie 2018.
S-a născut la 13 aprilie 1817 la Pescosansonesco, în Abruzzo, din mama Rosa și tatăl Domenico, săraci dar plini de Dumnezeu și de aceea plini de bucurie adevărată. Tinerii părinți au dăruit fiului bucurie și iubire din belșug, dar l-au părăsit foarte repede; la 6 ani, micuțul deja îi pierduse pe amândoi. Încredințat grijii atente a bunicei după mamă, care a fost pentru el adevărată mamă și învățătoare de credință, Nunzio a descoperit comoara vieții sale, izvorul fericirii sale în Euharistie. De fapt, bunica, femeie cu mari virtuți, l-a învățat pe nepotul foarte tânăr că în ostia consacrată este prezent Isus, prieten al sufletelor și mângâiere a celui care suferă.
Micuțul Nunzio a devenit astfel, la numai 6 ani, discipol al Euharistiei: în fiecare zi îngenuncheat în fața tabernacolului din parohia sa vorbea cu Domnul și primea în inimă lumina și forța lui Cristos. Suferința dură și inexplicabilă care a însoțit de multe ori viața lui Nunzio nu a reușit niciodată să stingă bucuria adevărată care s-a născut în el din întâlnirea cu Euharistia. După moartea bunicei, când avea circa 9 ani, micuțul a fost încredințat grijii unui unchi morocănos și violent, care l-a închis în atelierul său de fierar, constrângându-l la muncă dură, privându-l de posibilitatea de a merge la biserică și lăsându-l flămând timp de săptămâni. În aceste condiții inumane și, mai mult, bătut cu violență în fiecare zi, Nunzio, tot mai slab, s-a îmbolnăvit grav: o rană adâncă la călcâiul piciorului stâng, formată pe neașteptate, prevestea o gravă tuberculoză osoasă.
În pofida semnelor evidente ale suferinței fizice, maltratările unchiului nu s-au atenuat, ba chiar s-au înăsprit, împotriva sărmanului care era de acum numai o povară în atelier. Și totuși, și între durere și maltratări fizice, Nunzio nu a pierdut bucuria interioară pe care a primit-o de la părinți, de la bunică, de la Isus, și nu a devenit rău. Agravarea condițiilor sale fizice a provocat caritatea câtorva consăteni, care au contactat un unchi al lui Nunzio de la Napoli pentru ca să intervină. O călătorie lungă și obositoare l-a condus pe bolnav în capitala regatului burbonic. Aici a fost primit în casa lui Felice Wochinger, un colonel nobil din garda regală, prieten al săracilor și al sfinților din oraș, care a fost pentru băiețel un adevărat tată. Totuși gravitatea stării sale de sănătate a cerut o internare urgentă.
Imediat ce a ajuns la spitalul celor incurabili, unde a rămas timp de douăzeci și unu de luni, Nunzio le-a cerut medicilor: „Mai înainte să îmi prescrieți toate îngrijirile, eu doresc să primesc Prima Împărtășanie”. În spitalul napolitan și-a împlinit astfel marea dorință pe care o purta în inimă de mult timp: în sfârșit a putut să îl primească în trupul său pe Domnul pe care până atunci doar l-a contemplat din tabernacol. Spitalul a fost pentru Nunzio locul revelării sfințeniei sale, sala de antrenament în care tânărul a putut în sfârșit să își elibereze focul carității care ardea în pieptul său de mult timp. Se dedica bolnavilor mai săraci și singuri decât el, le dăruia hrana sa celor care nu aveau nimic, îi ajuta pe infirmieri în ocupațiile lor.
Noaptea, se ruga cu ardoare întins pe paviment, ascunzându-se sub pat pentru a nu fi văzut, iar celui care îl întreba ce face îi răspundea: „Mă gândesc să îmi mântuiesc sufletul și fac pocăință pentru păcatele mele și pentru cele ale aproapelui meu!” Într-o noapte, pentru a da alinare unui bolnav grav care era internat în aceeași secție cu el, Nunzio a vrut să îi schimbe pansamentele pe care acesta le avea la gât, din cauza unui cancer grav, și s-a rugat cu el. Bolnavul, care de acum era la sfârșitul vieții, a petrecut o noapte senină și ziua următoare medicii, trebuind să-l externeze pentru a-l trimite să moară acasă, au descoperit că era vindecat, cancerul dispăruse.
După ce s-a terminat timpul internării, Nunzio a mers să locuiască împreună cu colonelul în reședința Maschi Angioino, castel situat aproape de mare. Toată viața sa se schimbase, însă direcția inimii sale, acum mai mult ca oricând, era Isus prezent și viu în Euharistie. Voia să fie aL lui Isus, să se consacre Lui pe calea preoției, însă boala l-a împiedicat. În pofida îngrijirilor primite și a marii afecțiuni pe care colonelul o avea pentru el, răul inevitabil și-a continuat parcursul, conducându-l la moarte, la 5 mai 1836, la numai 19 ani, între strigătele mulțimii venite la castel, care îl aclama sfânt.
După aceea, numeroase episoade miraculoase l-au făcut pe regele Ferdinand al II-lea de Bourbon să dea o mie de ducați pentru a începe procesul de beatificare. Evenimentele istorice și politice dintre jumătatea și sfârșitul secolului al XIX-lea au încetinit semnificativ cauza, a cărui itinerar a fost marcat totuși de Providența Divină. Papa Leon al XIII-lea, când i-a proclamat virtuțile eroice, l-a arătat tinerilor ca model de imitat. Papa Ioan al XXIII-lea a promulgat decretele despre cele două minuni cerute pe atunci pentru beatificare, cu dorința de a fi el care să îl ridice la cinstea altarelor pe tânărul muncitor a cărui biografie o citise. Dar numai la 1 decembrie 1963 Papa Paul al VI-lea l-a proclamat fericit, oferindu-l ca mijlocitor pentru tineri și pentru muncitori.
În 2015 a fost deschis la Taranto procesul de canonizare, datorită vindecării inexplicabile a unui tânăr care, ca urmare a unui grav accident de motocicletă, a avut grave leziuni cerebrale și era în stare de comă gravă. Mama tânărului, deja cinstitoare a Fericitului Nunzio, a cerut și a obținut de la parohia din Napoli, unde sunt rămășițele sale pământești, o relicvă, a pus-o pe trupul fiului și a început vindecarea. La 14 octombrie, în plin Sinod al tinerilor, Papa Francisc îl va proclama sfânt. Nunzio Sulprizio continuă să vestească lumii bucuria care se naște în inima celui care se simte iubit de Dumnezeu. El are un secret de revelat tinerilor, cele două mari iubiri ale vieții sale: „Isus și Preasfânta Fecioară Maria, Euharistia și Sfântul Rozariu”.
Stând în fața tabernacolului, trăind dialogul cu Cristos prezent și viu în Preasfântul Sacrament, invocând ajutorul Fecioarei Maria cu rugăciunea Rozariului, putem păstra speranța, reușim să cultivăm și să realizăm marile vise, dar mai ales cucerim libertatea interioară. Este sfântul de la ușa vecină, care în simplitatea inimii sale vrea să poată spune generațiilor de tineri că răul se învinge cu binele, că acela care vrea să învețe să iubească într-adevăr trebuie să devină discipol al Euharistiei, că iertarea este medicamentul cel mai eficace pentru relele care chinuiesc sufletul nostru. Afirmația sa cea mai deasă era: „Tot binele vine de la Dumnezeu”. El nu a încetat niciodată să iubească, nu a încetat niciodată să se roage, nu a încetat niciodată să ierte, și a fost fericit, pentru că își dăruise inima lui Cristos. (material semnat de postulatorul cauzei de canonizare, pr. Antonio Salvatore Paone, pentru L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro)
