Clelia Merloni, femeie a iertării și a carității, va fi beatificată la Roma
02.11.2018, Roma (Catholica) - A avut o privire specială față de femeile sărace și necunoscătoare, fără formare intelectuală, pentru că știa că ele erau partea mai fragilă, vulnerabilă și exploatată a societății din timpul său. De aceea, primele opere pe care Clelia Merloni le-a deschis reflectau această preocupare pentru orfane, fetele care duceau lipsă și aveau nevoie de formare, bătrânele bolnave și abandonate, cele părăsite. Această femeie curajoasă pe care sâmbătă, 3 noiembrie, Cardinalul Angelo Becciu, prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților, o va beatifica în Bazilica papală San Giovanni in Laterano.
Clelia Cleopatra Maria Merloni s-a născut la Forli la 10 martie 1861. Cum era tradiția din acel timp, a fost botezată în aceeași zi în Catedrală. Părinții, Gioacchino Merloni și Maria Teresa Brandinelli, erau oameni simpli și trăiau în centrul orașului. Tatăl își câștiga existența ca muncitor în construcția căii ferate Ancona-Bologna promovată de Papa Pius al IX-lea în 1860. Din păcate, la 2 iulie 1864, mama a murit prematur. I-a revenit bunicii materne să aibă grijă de cea mică, dat fiind că tatăl s-a mutat la Sanremo în căutarea unui loc de muncă mai bun. Mutându-se și ea în Liguria, a încercat în orice mod să realizeze dorința de a-l urma pe Cristos pe calea consacrării.
Fiind unica fiică, tatăl a dorit pentru ea o educație intelectuală rafinată, ca pentru o principesă. A pus-o să studieze franceză și engleză și să urmeze lecții private de pian și broderie în aur. Pentru ea nu se uita la bani: cumpăra haine scumpe și îi dăruia călătorii. Și nu lipseau tinerii pretendenți care voiau să o ia în căsătorie, dată fiind și dota ei bogată. Și totuși, ea a considerat toate acestea o pierdere față de iubirea lui Cristos. A renunțat la toate pentru a-l iubi pe Isus cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată ființa sa fără a se cruța.
În pofida împotrivirii tatălui, a reușit să își încoroneze visul său, nu fără dificultăți. Clelia nu a făcut ca tânărul bogat din Evanghelie care nu a avut curajul să vândă tot ceea ce avea, să dea săracilor și să îl urmeze pe Cristos. Bazându-se numai pe Providență, a plecat la Viareggio pentru a întemeia o operă dedicată Preasfintei Inimi a lui Isus. La 30 mai 1894, în biserica „Sfântul Francisc” din orașul toscan, frații minori au prezentat-o enoriașilor pe Clelia și pe cele două însoțitoare ca apostole ale Preasfintei Inimi a lui Isus. Se născuse noul institut. Foarte repede au fost deschise o școală, un azil, un orfelinat și imediat după aceea o casă pentru persoane bătrâne: totul grație sprijinului financiar al tatălui. Împreună cu numărul de călugărițe care creștea, s-au înmulțit operele și în afara orașului Viareggio.
La moartea tatălui, 27 iunie 1895, Clelia a ajuns unică moștenitoare a unui patrimoniu uriaș. Convertirea tatălui pe patul de moarte, ateu și mason, a fost rodul rugăciunilor și jertfelor fiicei. Însă din păcate, gestionarea patrimoniului a fost încredințată unui preot din Sanremo care a irosit banii cu manevre financiare hazardate și a fugit în Franța cu ceea ce mai rămăsese. Aceasta a provocat și falimentul numeroaselor opere întreprinse la Viareggio. Situația tragică s-a rezolvat în parte după întâlnirea cu Giovanni Battista Scalabrini – Episcopul de Piacenza fondator al unei congregații misionare, beatificat în 1997 – care a acceptat micul grup în Dieceza sa și le-a ajutat pe surori să iasă din încurcătura financiară.
În 1900, prelatul le-a trimis pe apostole în misiuni printre imigrații italieni în America de Sud (Brazilia) și apoi la Boston în Statele Unite ale Americii. La 11 iunie 1900, maica Clelia cu optsprezece surori au depus voturile călugărești în Catedrala din Piacenza. Însă colaborarea cu Scalabrini a făcut să se nască conflicte interne. S-au format două grupuri distincte în aceeași congregație. Erau unele care voiau să rămână fidele carismei fondatoarei și altele care să urmeze carisma scalabriniană. În afară de asta, Clelia a devenit victimă a calomniilor și geloziilor din cauza falimentului și a proceselor judiciare care au urmat. Nevoind să acuze public pe preotul care a gestionat rău și a furat banii, a luat asupra sa vina întregii situații.
Calomniile au ajuns la Roma, așa încât ea a fost exclusă de la conducerea institutului – căruia i-a fost schimbat numele – și au fost publicate noi constituții, a căror respectare a fost impusă de vizitatorii apostolici trimiși de Congregația Călugărilor. La 28 februarie 1904, a fost promulgat decretul de destituire a maicii Clelia, care după un an a fost reintegrată. Însă au urmat trei vizite apostolice la sfârșitul cărora, cu un nou decret al Congregației Călugărilor din 13 septembrie 1911, a fost iarăși înlăturată din funcția de superioară generală. Constrânsă la exil, din iulie 1916 până în martie 1928 a trebuit să rămână departe de institutul pe care îl întemeiase. Și atunci când i s-a permis să se întoarcă la Roma în casa generală, ultimii doi ani vieții sale, a fost izolată într-o cameră departe de comunitate. A murit la 21 noiembrie 1930.
În pofida înlăturării forțate, toată viața a iubit institutul său, reflexie a iubirii sale față de Inima lui Isus. În opere manifesta această predilecție. Era o femeie emancipată pentru timpul său și avea o privire clarvăzătoare pentru viitor. Activitatea sa apostolică și caritativă s-a dezvoltat între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, într-o societate marcată de masculinitate. Cu acțiunea sa concretă a încercat să dea de înțeles că femeia are o demnitate care trebuia să fie recuperată. Pentru aceasta, invita surorile să se formeze bine pentru a putea la rândul lor să formeze femei libere și autonome, capabile să constituie o familie bună și să găsească un loc de muncă în societate. Vedea educația ca o operă de caritate și le cerea surorilor învățătoare să le trateze pe toate cu delicatețe și fermitate pentru a forma personalități puternice și în același timp duioase. (Miriam Cunha Sobrinha, Superioară generală a apostolelor Preasfintei Inimi a lui Isus, pentru L’Osservatore Romano; material tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro)
