Sr. Fragasso: Este nevoie ca mănăstirile să se deschidă și să colaboreze între ele
21.11.2018, Roma (Catholica) - „O ocazie de atenție și de ajutor pentru surorile de claustrare din toată lumea”, este definiția Zilei Pro Orantibus în cuvintele sr. Giuseppina Fragasso, vicepreședinte al Secretariatului de Asistență a Călugărițelor, care cu ocazia Zilei instituite de Papa Pius al XII-lea în 1953 a organizat la Roma o întâlnire de aprofundare a constituției apostolice „Vultum Dei quaerere” și a instrucțiunii aplicative „Cor orans”.
– Cum s-a născut Secretariatul?
– După al doilea război mondial, papa Pacelli a trimis chestionare la toate mănăstirile pentru a înțelege condițiile în care se aflau la încheierea conflictului. Când a avut răspunsurile, a predat materialul părintelui carmelitan Isidoro di sant’Elia, care a făcut sinteză. Atunci s-a înțeles că monahiile aveau multe necesități dar, mai ales, doreau să se simtă susținute de Biserică. Sfântul Scaun a convocat la Roma pe superiorii diferitelor ordine călugărești pentru a înțelege ce se putea face. Astfel s-a născut Secretariatul de Asistență a Călugărițelor.
– Printre diferitele inițiative, s-a născut și o structură de asistență sanitară pentru călugărițe.
– S-a voit să se creeze la Roma un punct de sprijin pentru călugărițele care aveau nevoie de vizite medicale sau intervenții chirurgicale. Este Vila Stăpâna Noastră a Meditației, unde sunt găzduite surorile care au nevoie de îngrijiri. Era prevăzută șederea pentru un timp definit, pentru a nu le face să piardă identitatea de călugărițe de claustrare și să le permită întoarcerea în comunități. Vila a fost construită ca o mică mănăstire, chiar cu gratii. Părintele Isidoro a întemeiat și un mic grup de femei consacrate , care a rezistat până în 2010: Surorile Sfintei Margareta Redi. Aceste femei le-au slujit pe călugărițele nevoiașe până când au fost înlocuite din motive de vârstă și de sănătate. De atunci există o comunitate de surori mexicane, cu aceeași spiritualitate carmelitană, care se îngrijește de călugărițele găzduite.
– Ce muncă desfășoară Secretariatul?
– Ajutăm situații dificile ale călugărițelor sau mănăstirilor din Italia și din străinătate. Am instituit și un fond la dispoziția mănăstirilor, care în fiecare an alimentează cu fondurile de pe biletele pentru Crăciun și Paște pe care le tipărim și pe care de obicei Congregațiile le cumpără din spirit de solidaritate, în pofida noutăților tehnologice și a dificultăților economice.
– Dar mănăstirile reușesc să facă față dificultăților singure?
– Există mănăstiri care au avut curajul de a se actualiza și de a se deschide la ceea ce Biserica încurajează de mulți ani. Mănăstiri care periodic promovează ascultarea în parloar, catehezele și lectio divina. Dar există lumini și umbre. Mănăstiri care s-au reînnoit, demarând de exemplu activități de artizanat pentru subzistență și insistând pe calitate și în publicații sau în reviste.
– Se instaurează greu parcursuri de colaborare?
– În România era o mănăstire de benedictine care, scăzând ca număr, au decis să ocupe numai o parte a structurii cedând partea cealaltă franciscanilor. Există exemple lăudabile de colaborare, dar este greu. Există cazul capucinelor Preasfântului Sacrament care s-au mutat din Marche la Trento, pentru că rămăseseră izolate. Au avut curajul și discernământul comunitar de a se reînsufleți. S-a ales împreună. În schimb uneori prevalează obișnuințele consolidate în timp.
– Și mănăstirile îmbătrânesc…
– În comunitățile mai bătrâne, multe surori au intrat și au trăit numai claustrarea și munca. Acum când vârsta este înaintată, se simt deprimate. Pentru aceasta este important ca mănăstirile să cultive proprii membri, când aceasta se întâmplă se percepe un spirit viu și promițător.
– Și recent, Papa Francisc a solicitat o mai mare „prezență feminină în diferitele domenii de responsabilitate a vieții Bisericii”. La ce punct este parcursul?
– Există deja unele raze de lumină, dar este mult de făcut. Mănăstirile care, în afară de dimensiunea contemplativă și monastică, aleg să primească și să evanghelizeze se reînsuflețesc pe ele însele. Și femeile pot să se exprime și mai mult în Biserică. Mă gândesc la clarisele din Bisceglie, în Puglia, unde a rămas o singură călugăriță tânără cu multe bătrâne. A avut forța și generozitatea de a însoți surorile până când le-a chemat Domnul, dar cu deschiderea ei deja a primit câteva tinere. Și astăzi mănăstirea s-a reînnoit.
– Ce primire au avut până acum „Vultum Dei quaerere” și „Cor orans”?
– „Vultum Dei quaerere” este mai spirituală. În schimb, „Cor orans” este un puzzle. Unele elemente din „Verbi sponsa” nu au fost atinse, așadar au rămas asimilate. Mănăstirile care au mers cu Biserica sunt deja pregătite să le primească. În schimb cine nu s-a mișcat, le poate trăi ca un atac la adresa formelor tradiționale care însă nu mai au nimic contemplativ și entuziasmant. (material al agenției SIR tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
